Eseu despre orbire (Jose Saramago)

Eseu despre orbire”, probabil romanul cel mai “insightful” al scriitorului, lasa sa se subinteleaga neincrederea acestuia (poate chiar dezamagirea?) in fata societatii contemporane si a mecanismului defectuos prin care aceasta este condusa.

Pentru multi nu exista gand mai infiorator decat acela de a pierde, poate cel mai de pret simt, vazul. Iar pentru Jose Saramago ideea unei orbiri contagioase a fost teroarea de care a avut nevoie pentru a face sa se infiripe in fiecare personaj teama instinctuala si comportamentul animalic care stau la radacina fiintei. Si, astfel, umanitatea, respectul si bunatatea s-au dizolvat rapid in mijlocul unui ocean de nedumerire si frica. Ar fi o insulta adusa animalelor sa spunem ca tot ce a ramas a fost legea junglei, caci si in jungla gasesti reguli, structura si respect. Aici nu a mai ramas nimic, doar o lupta imorala pentru supravietuire.

Poate unele dintre cele mai monstruase randuri din carte descriu comportamentul celor inca sanatosi fata de cei ce orbisera deja. Deranjant la aceste triste descrieri nu este numai ideea unui astfel de comportament ci, mai degraba, convingerea ca realitatea unei asemenea situatii nu ar fi cu mult diferita acestei inchipuiri sinistre.

Intr-o lume in care nimeni nu vede nimic, in care nimeni nu stie ce faci si, deci, in care nimeni nu poate sa te judece sau sa te acuze, bunatatea nu mai are nicio justificare, nu mai are rost.

Fara explicatii si fara motiv, singura care nu a orbit a fost “sotia doctorului”. Ea a ramas insa alaturi de persoanele cu care fusese inchisa intr-unul dintre “lagarele” orbirii, le-a sfatuit si ghidat pana la final, tinandu-le ancorate, atat cat era posibil, in umanitate.

Niciunul dintre personaje nu are nume, precum autorul nu denumeste nimic, nici timpul, nici locul. Si, totusi, parca aceasta lipsa de nume ne aminteste ca aceste cuvinte cu care ne-am obisnuit atat de mult nu sunt cele ce ne definesc. Cele ce ne definesc cel mai bine sunt actiunile noastre; in special in situatiile limita.

In tot acest scenariu apocaliptic, Saramago presara totusi un strop de compasiune. Cand toate celelalte animale devoreaza cadavrele celor deja mult prea slabi, apare “cainele lacrimilor”. O speranta mica, amara, ce nici macar nu isi are radacina in sufletul unui om, ci in cel al unui animal.

Spre sfarsit insa, peste o degradare totala, Saramago lasa sa cada ploaia, simbol al puritatii, iar stropii ei mari spala atat mizeria trupeasca, cat si cea sufleteasca, atat murdaria, cat si pacatele.

In realitatea noastra, insa, ploaia nu va rezolva nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s