Noaptea de Sanziene (Mircea Eliade)

Eliade imi aminteste de liceu. Atunci l-am descoperit si atunci l-am citit cel mai mult. Poate ar trebui sa revin putin asupra acestui vechi obicei.

M-a coplesit, m-a facut sa ma dedic exclusiv lui un timp, m-a inaltat si m-a coborat lent din sacru in profan si ar fi pacat sa nu vorbesc macar despre cateva dintre cartile sale. O sa incep cu „Noaptea de Sanziene„. Pentru ca asa am inceput si eu istoria mea cu Eliade.

Eu nu cred ca cineva poate iubi doua persoane. Nu mai stiu la cine am auzit ca daca te indragostesti de o a doua persoana inseamna ca nu o iubesti cu adevarat pe prima. Si eu asta cred, in general. Dar, in particular, in timpul in care am citit „Noaptea de Sanziene”, am crezut cu tarie ca Stefan Viziru a iubit doua femei, in acelasi timp, ca le-a iubit cu adevarat, cum unii barbati nu reusesc sa iubeasca nicio femeie.

Si mai cred ca perpetua cautare a lui Stefan a sacrului, incercarea sa de a scapa timpul, cautarile lui ezoterice l-au facut un inadaptat care nu a fost in stare sa fie cu adevarat alaturi de niciuna dintre cele doua. Cautarile sale pentru ceva mai presus de timp, de prezent nu l-au lasat sa fie fericit si nu l-au lasat sa o faca fericita, nici pe Ioana, nici pe Ileana. Atunci cand cauti ceva mai presus de viata, nu mai poti sa te bucuri de ea. Normal. De ce si-ar irosi viata momentele fericite pe cineva care nu o apreciaza asa cum trebuie.

Vreau sa traiesc de-a pururi tanar, ca in basmul nostru Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” ii spune la un moment dat Stefan lui Zissu, o domnisoara dispretuitoare, cu buzele mari si carnoase, pe care acesta nu a iubit-o si de care nu a fost iubit. Si, desigur, aceasta nu l-a schimbat cu nimic, nu l-a inaltat niciodata, nu l-a facut mai bun. Dar i-a dat o pauza de la apasatoarea sa existenta, o gura de aer a carei necesitate o inteleg, in drama ce il inconjura perpetuu.

Gata, nu o sa mai vorbesc despre actiuni. De fapt, actiunile sunt cele mai putin importante in carte. Ele doar subliniaza si supun atentiei adevaratele personaje ale romanului: labirintul, timpul fantastic, timpul psihologic, timpul istoric, incercarea de elucidare a tainelor existentei umane…aceste personaje care se imbina atat de frumos, care sunt toate prinse intr-o panza de paianjen tesuta cu talent si usurinta.

Da, Eliade face ca totul sa para normal, plauzibil. Niciodata nu am iesit din universul sau, totul s-a intrepatruns atat de bine si m-a convins ca era atat de real. Iar atmosfera in mijlocul careie m-am oprit pentru orele in care am citit „Noaptea de Sanziene” nu am mai gasit-o citind nicio alta carte, nici macar un alt roman al lui. Pentru asta, in special, trebuie sa cititi „Noaptea de Sanziene”.

Unii spun ca noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s