Pe culmile disperarii (Emil Cioran)

Bineinteles ca nu mi-am dorit niciodata o viata superficiala. Dar intre a avea o viata bogata spiritual si ceea ce descrie Cioran, acea feerie, acel cantec, acea intensitate, „incat simti cum mori din cauza vietii”…intre cele doua e o mare diferenta. Iar a vorbi cu atata inversunare si pasiune despre acea viata inaltatoare, pe care prea putini pot sa o atinga, inseamna doar a-ti chinui cititorii, a-i face nefericiti pentru ca nu pot fi intru totul fericiti si vii.

emil cioran

„A fi plin de tine insuti, nu in sens de orgoliu, ci de bogatie, a fi chinuit de o infinitate interna si de o tensiune externa inseamna a trai cu atata intensitate, incat simti cum mori din cauza vietii.”

Sa nu intelegeti ca nu imi place Cioran. Este unul dintre scriitorii pe care i-am savurat cel mai mult. Punctam doar, pentru cei mai firavi si depresivi, ca Cioran nu a fost, asa cum si-l imagineaza multi, acel scriitor depresiv, in permanenta cautare a unei bogatii interioare infinite. A fost un om plin de viata, ale carui carti au fost bazate pe ganduri si trairi interioare sfasietoare, insa care nu l-au indepartat de viata de zi cu zi pe cat ne-am astepta si nici nu l-au inchis intre patru pereti albi.

Pe_culmile_disperarii-Emil_CioranSunt momente in care am impresia ca sarcasmul autorului a fost o inspiratie mai puternica decat dorinta de a-si impartasi gandurile lumii.

Sa revin insa la aceasta carte..

Mi-e greu sa decriu practic o carte a lui Cioran, pentru ca descrierea mea succinta va reduce la atat de putin opera acestuia si, oricat as incerca, va fi atat de seaca in comparatie cu originalul…

De aceea veti observa ca, mult mai mult decat altele, aceasta recenzie si oricare va urma la o opera a lui Cioran va fi presarata cu citate.

La inceput acesta  ne vorbeste despre acele stari pe care le simtim atat de intens, in care simtim sintetizata intreaga noastra fiinta, cele mai profunde experiente, „dupa experienta mortii (ca presentiment al muririi)”, iubirea si suferinta si despre nevoia noastra de a ne exterioriza cand suntem acaparati de aceste stari, nevoia noastra de a deveni lirici.

„Fata de rafinamentul unei culturi anchilozate in forme si cadre, care mascheaza totul, lirismul este o expresie barbara. Aici sta de fapt valoare lui, de a fi barbar, adica de a fi numai sange, sinceritate si flacari.”

Aceasta este de fapt tema primului eseu, caci „Pe culmile disperarii” e o colectie de eseuri, incepand cu cel despre care v-am povestit deja si continuand cu multe altele, in care Cioran ne vorbeste despre  ura sa fata de teatralitatea societatii, despre acele momente traite cu atata intensitate incat dupa ce ele trec simti ca viata cotidiana nu iti mai ofera nimic, despre absurd, despre suferinta fiecaruia, despre singuratate….

„Singuratatea adevarata este numai aceea in care te simti absolut izolat intre cer si pamant.”

Cioran te hipnotizeaza prin cuvintele sale, incat citind pare ca el detine acel adevar absolut si, precum un dictator apoi, iti spune ce inseamna suferinta, cine sunt cei care cunosc viata si cine sunt cei care doar cred ca o cunosc, cine cunoaste suferinta spiritului si cine nu…In eseurile sale Cioran e Dumnezeu, el separa binele de rau, adevarul de neadevar, suferinta adevarata de cea superficiala, el stie cine cunoaste cu adevarat viata si cine nu. Ne vorbeste despre relativitatea acestor sentimente si stari si, cu toate acestea, poate inconstient, ne ofera definitii si descrieri atat de clare, incat limiteaza cu totul interpretarea si individualizarea lor.

„Bestialitatea vietii m-a calcat si m-a apasat, mi-a taiat aripile in plin zbor si mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul.(…) (Randuri scrise azi, 8 aprilie 1933, cand implinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudata cand ma gandesc ca am devenit la aceasta varsta specialist in problema mortii.)”

Da, este de fapt un tanar de 22 de ani cel ce loveste cu toate aceste cuvinte si idei, ce reduce toata existenta noastra la suferinta si agonie si nu ne lasa nici macar sa fim noi cei ce determina semnificatia acestora, ci tine cu tot dinadinsul sa explice detaliat ceea ce e suferinta si ceea ce nu e, ceea ce e agonie si ceea ce nu e destul de profund ca sa conteze.

„(…) eu nu numesc agonie decat momentele dramatice ale acestei lupte intre viata si moarte, cand fenomenul prezentei mortii este trait constient si dureros.”

Si tot acest tanar de 22 de ani ne vorbeste despre disperare si grotesc („grotescul nu apare decat in paroxismul starilor negative, cand se realizeaza mari framantari dintr-un minus de viata; este o exaltare in negativitate), despre presentimentul nebuniei, despre moarte („Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul se elibereaza, iar agonia, in loc sa deschida perspective inspre viata, in care ea se realizeaza, descopera sfere complet transcendente ei.”), despre frica, despre melancolie („Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindca este in structura ei o dilatare si un gol carora nu li se pot stabili granite.”)…

Si ne vorbeste cu atata convingere si siguranta incat ne e greu sa nu il ascultam, asa cum am asculta de fapt un batran in sfaturile sale despre viata, asa cum i-am asculta ultimele cuvinte triste la finalul unei existente ce l-a tras pe sfoara.

Ma opresc aici, desi scurtele eseuri se duc mai departe si dezbat inca multe din gandurile profunde ale autorului, sapand in continuare in nelinistea lui si a noastra, insirand inca multe intrebari existentiale si definitii personale.

 

 

One thought on “Pe culmile disperarii (Emil Cioran)

  1. Pingback: Emil Cioran, rataciri ale tineretii | NewsUp!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s