Viata pe un peron (Octavian Paler)

Din pacate nu am reusit sa ajung la cea de-a doua intalnire a Societatii cititorilor urbani. In schimb mi-am facut tema, una foarte placuta de altfel, am citi Viata pe un peron.

viata-pe-un-peron„Modul în care un om îsi accepta
destinul este mai important decît
însusi destinul sau.” (Wilhelm von Humboldt)

Cu acest citat isi incepe Octavian Paler istorisirea. Si, intr-adevar, esenta acestor randuri se regaseste intens si adesea pe parcursul romanului.

Intensitatea romanului e coplesitoare, parca ar fi o insiruire de citate, de lectii de viata, de vorbe pline de intelepciune, emotie, intensitate.

E un roman incarcat de intrebari, metafore, simboluri. E un discurs despre singuratate, dar nu acea singuratate pe care, probabil, la un moment dat am cunoscut-o cu totii sau majoritatea dintre noi, ci acea singuratate la care nici nu ne gandim, fiindca pare atat de departe, atat de improbabila, incat a ne consuma din cauza fricii de acea singuratate absoluta, de pustiu de fapt, nu ar avea niciun sens.

Octavian Paler ne vorbeste de pe un peron, de pe un peron pustiu, undeva intre o mlastina si o padure, simboluri ale ingradirii, ale mortii ale neantului. Singurele ce fac pustiul mai putin cutremurator sunt speranta si discursul. Si, la un moment dat, Eleonora.

Peronul este, evident, un simbol al asteptarii. Locul care ne ofera o alegere – sa mergem inainte sau sa ramanem pe loc, sa asteptam/sa speram sau sa murim. Autorul asteapta si spera, povesteste, agatandu-se astfel de viata, de conditia sa umana.

Autorul astepta mai intai un tren. In schimb, vine Eleonora. Pustiul nu devine mai putin pustiu, dar poate devine mai suportabil, o singuratate in doi, o asteptare in doi nu e mai putin chinuitoare, dar e mai umana.

Eleonora dispare insa, iar Octavian Paler isi reia asteptarea de unul singur. Numai ca de aceasta data nu mai astepta un tren, ci o astepta pe Eleonora, caci, asa cum spune si acesta, e mai important sa astepti pe cineva decat sa astepti ceva.

Umanitatea, asteptarea cuiva, tot ceea ce este legat de noi, oamenii, chiar si tangential, este esential in acest roman. Si chiar mai frumos este ca in centrul acestui roman sta un om ca oricare dintre noi, un om si bun si rau, cu defecte si calitati, un om in care ne regasim fiecare macar putin.

„In centrul cartilor lui Octavian Paler nu se afla nici sfintul, nici bruta absoluta, nici supraomul nietzschean, ci omul obisnuit, suma de calitati si defecte, patimi si slabiciuni, indoieli si angoase. Oricine se poate asadar proiecta sau regasi in paginile acestui roman. Fiindca pe peron nu este El, eroul exemplar iesit din seria biologica. Pe peron suntem noi. Oricine se poate recunoaste in omul care isi cauta, prin smircurile existentei si dincoace de linia desertului mortii, un drum salvator. Aceste calitati ale cartii sint suficiente pentru a inscrie Viata pe un peron in rindul operelor reprezentative ale literaturii noastre postbelice. ” (Daniel Cristea-Enache)

Privit dintr-o alta perspectiva, romanul mi s-a parut a fi o replica aspra la viata noastra, la cum alegem sa o traim, la tot ceea ce numim destin si sensul vietii si, in special, la societatea si la perioada comunista in care a fost scris.

O replica aspra la batalia pe care o dam sa prindem loc intr-un vagon de clasa 1, fara sa ne pese de cei lasat in urma, fara sa ne dam seama, cel putin initial, ca avem aceeasi destinatie.

Si acum, daca tot am prezentat acest roman ca un sir continuu de posibile citate, iata nmai cateva dintre ele, care sper ca va vor convinge sa il cititi, in cazul in care eu nu am reusit pana acum.

„Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.”

„A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.” (a cincea porunca din decalogul pe care Octavian Paler l-a scris, pe peron)

„În gara asta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decît frica de oameni. Cu oamenii te mai întelegi, te feresti, te explici, profiti de o licarire de compasiune. Uneori frica atipeste sau oboseste. Deh, oamenii au slabiciunile lor. Nu sînt absoluti ca pustiul. Pustiul nu iarta, nu uita si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Un calau somnolent si necrutator care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spala pe mîini ca Pilat sau de a se arata uneori marinimos. Te ucide ca pe o gînganie fara sa-ti dea nici o importanta. În pustiu nu exista martiri. Nu exista decît gînganii. Va dati seama ca Golgota nu era cu putinta decît între oameni? Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa, te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca. Îmblînzitorii ramîn uneori imobili si viseaza parca, adulmecînd vîntul. Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai înfricosator.”

„Pustiul m-a făcut să înţeleg că nu sunt destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni.”

One thought on “Viata pe un peron (Octavian Paler)

  1. Pingback: Biblioteca bloggerului roman 2013 | bookcritics

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s