Femeile nu-si dau seama (Boris Vian)

femeile_nu_si_dau_seama_boris_vianVian nu se fereste sa jigneasca. Cred ca asta e cel mai strident take-away din acest roman.

Nu se fereste pentru ca nu o face cu rautate. Jignirile izvorasc din sinceritatea si imaturitatea personajelor sale. Din maniera stringenta in care mediul in care s-au dezvoltat e emanat prin totii porii acestora.

In „Femeile nu-si dau seama” asistam la o altfel de poveste politista, in care fratii Deacon incearca sa dejuce planurile unei retele de traficanti de droguri si prostitutie. Fratii Deacon, trebuie sa spun, nu sunt tocmai duo-ul model de personaje pozitive. Un playboy absolvent de Harvard si un student la medicina, 2 tineri bogati, aroganti, plini de ei, incearca sa destrame o retea de infractori condusa de o matroana. Sigur, faptul ca tot acest joc de-a soarecele si pisica (care isi schimba din cand in cand rolurile) porneste de la dorinta lui Francis Deacon de a-si salva o buna prietena si de a o indeparta din mediul care ii facea atat de mult rau ii face pe cei doi mai placuti decat ar fi, probabil, la prima impresie.

Pentru ca actiunea nu este una foarte complexa nu dau alte detalii, va las sa le descoperiti singuri. Ce as putea sa mentionez, in schimb, e ca desi personajele principale sunt masculine, cartea e intesata de personaje feminine dintre cele mai diverse. Am citit intr-o recenzie, ca Vian nu le trateaza pe acestea cu misoginism. ci cu un umor caracteristic lui Don Draper la tinerete. Diferenta dintre cele doua e insa prea subtila pentru mine si atunci o sa spun, in continuare, ca le trateaza cu un misoginism lipsit de rautate, cu un misoginism provenit din realitatea anilor ’50.

Daca l-ati citit pe Vian, probabil ati citit Spuma Zilelor.

Si e prea posibil sa nici nu fi auzit de acest roman, scris de Vian sub seudonimul Vernon Sullivan.

Dar probabil ca multi dintre voi stiti cum a murit autorul – in timp ce asista la proiectia filmului adaptat dupa romanul sau, Voi scuipa pe mormintele voastre.

Cu cativa ani inainte sa moara, Vian a semnat un contract de publicitate in America cu acest nume, pentru aceasta carte. Iar, datorita succesului surprinzator, Vian a mai completat seria americana cu inca 3 romane: Toti mortii au aceeasi piele, Moarte pocitaniilor si ultimul, Femeile nu-si dau seama.

„Femeile nu-si dau seama” (si poate si celelalte carti din aceasta serie, nu stiu sa va spun sigur) nu seamana cu romanele tipice ale lui Vian in care asistam la evenimente neobisnuite dintr-o lume aflata pe muchia fantasticului. Cu toate acestea, trebuie numai sa strabateti cateva pagini si ii veti recunoaste stilul ironic si autoironic, umorul neconventional si mesajele cateodata subtile, cateodata mai putin, dar intotdeauna foarte bine tintite.

 

*Le multumesc celor de la editura Univers pentru aceasta carte si pentru alte cateva despre care veti putea citi in curand 🙂

 

Reclame

20 de ani in Siberia (Anita Nandris-Cudla)

de Costea Raluca-Gabriela

20 de ani in Siberia (Anita Nandris-Cudla)Cartea pe care doresc sa v-o prezint se intituleaza ,,20 de ani in Siberia” si este scrisa de o simpla bucovineanca – Anita Nandris-Cudla. In ciuda celor doar trei ani de scoala primara, talentul incomparabil al autoarei a fost recunoscut prin premiul acordat cartii – premiul ,,Lucian Blaga” oferit de Academia Romana.

Pentru a fi publicata in 1991 in cadrul editurii  Humanitas, aceasta marturie de valoare a parcurs un drum lung plin de obstacole. Incurajata de fratele ei mai mare, dr.Ion Nandris, Anita asterne cu cuvinte  simple, dar de o plasticitate vizuala remarcabila, intreaga ei suferinta din timpul comunismului intr-un caiet de 360 de pagini. Acest manuscris era singura ei avere dupa ce comunismul i-a luat totul. Indatoririle casnice nu o opresc din a insemna cate un drum parcurs spre lagar, un zambet al copiilor ei dupa ce au mancat sau o lacrima varsata din cauza soartei crude. Insa grijile gospodariei au fost insignifiante in comparatie cu ce ii cere autoarea nepotului ei, Gheorghe Nandris – sa treaca acest manuscris peste granita, in Romania. Comunismul era foarte strict. Nu trebuia sa aduci nici o acuza impotriva lui, iar acest document era o proba evidenta. Dar aceasta,,acuza” a trecut mai departe chiar pe sub nasul lor.

Monica Lovinescu numeste in mod plastic comunismul ,,ciuma secolului”. Iar fii Anitei  il boteaza,,comucidul”. Insa, orice denumire ar avea, comunismul inseamna acelasi lucru: nedreptate, foamete si moarte. Cartea, scrisa intr-o maniera simpla, este o dovada incontestabila a istoriei romanesti, o noua cronica scrisa fonetic moldoveneste, fapt ce denota autenticitate si veridicitate intamplarilor. Albumul de poze precum si lista cu cele 602 persoane deportate de la finalul cartii dau un plus de adevar povestii din carte.

Dupa infatisare, autoarea pare o simpla femeie de la tara, cu trasaturi comune si imbracata cu portul specific bucovinesc. Dar nimeni nu stie ca sub acest ,,ambalaj” simplu se afla o speranta a culturii romanesti. Destinul i-a suras din fericire, deoarece putini oameni aveau sau isi puteau perimite sa aiba fotografii din frageda copilarie in acea perioada grea, a Primului Razboi Mondial, cu atat mai putin oamenii muncitori de la tara.

Anita Nandris-Cudla ascunde printre filele cartii intreaga ei viata – din copilarie si pana in ultimii ani de viata. Insa, cel mai mult pune accent pe experienta sa ingrozitoare din timpul comunismului. Acest ,,jurnal” ne ajuta sa conturam si caracterul autoarei. Grija pentru mama ei este incomensurabila. Desi tanara si pregatita de maritis, aceasta are grija de mama ei bolnava, chiar si in acele momente dureroase cand este deportata, in 1941, impreuna cu familia ei. Modul in care actioneaza in acele clipe tensionate este si mai surprinzator. Scrie un mesaj pe o batista cu un creion chimic imprumutat si il arunca intr-o sticla pe gemusorul vagonului, in speranta ca cineva  il va gasi si va avea grija de mama ei lasata singura in casa. Cine ar fi crezut ca o femeie simpla de la tara poate actiona atat de precoce? Si ca are un spirit de observatie atat de dezvoltat? ,,Cand a inceput sa scoata lumia din casa, sa o incarce pe masini, s-a inceput un zgomot prin sat, de iti paria ca e la sfarsitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc in urma mortului, copii racnind, felurite glasuri, carela piept micuti, care mai marisori.

poza din 20 de ani in Siberia (Anita Nandris-Cudla)

Cand au inceput sa se traga zori de zi, au inceput si masinile incarcate cu femei, copii si mai cateva bulendre. Se indreptau spre gara Sadagura. Care mai avia putere bocia, care plangia, care numai facia din cap semn de ramas bun.” Se bucura ca familia ei e unita si fratii se ajuta intre ei. Stie putina carte, dar face niste analogii care depasesc chiar si un om invatat. La rugamintile sotului ei de a se intoarce inapoi in sat, in ciuda invaziei muscalilor, ea il paraseste pe fratele sau care se indreapta spre Bucuresti si se intoarce in sat. Cand ia aceasta decizie, o futuna mare se starneste, iar acest semn divin il compara cu intamplarea din legenda Mesterului Manole – cand mesterul se roaga la Dumnezeu sa aduca o ploaie mare pentru a o intoarce pe nevasta sa din drum. In urma deportarii, urmeaza o serie de evenimente ce marcheaza viata sa si a copiilor sai. Foametea, mizeria si frigul lasa urme adanci, atat fizice cat si psihice.

,,Le dam cate o farmatura de pane la copii si ei o tineau in gura si o sugia ca pe o bomboana. Le paria ca asa mai bine au sa-si aline foamia. Se uitau la mine cu niste ochi galisti si plini de lacrimi si-mi spuneau, mama, tare ni-I foame.” Cu credinta in Dumnezeu au reusit sa treaca peste toate acestea, pe parcursul a 20 de ani. 20 DE ANI! de chin, in care au suferit de boli, de dor de pamanturile natale si de foame. M-au emotionat extraordinar intamplarile cu copii care ascundeau pe furis niste cartofi in papuci pentru a-si amagi foamea, cu Anita  care impartea portia ei de paine pentru a fi copiii satuli. Acelasi sentiment de maternitate il regasesc si in ingrijorarea ei pentru fiul mai mare, plecat pe mare pentru a castiga un ban, il regasesc cand Anita carpea sacii pentru a face copiilor de imbracat si in multe alte intamplari care o definesc pe Anita Nandris-Cudla – o mama adevarata.

Dupa aceasta experienta ingrozitoare in Siberia, Anita se intoarce acasa, dar descopera urmele adanci lasate de comunism – casa in care au trait nu le mai apartinea. Patriotismul ce zace in aceasta fiinta o face una din eroinele poporului romanesc, un simbol al rezistentei anticomunismului romanesc. ,,Mergem satul de-a lungul si de-a latul, ma uitam cu atata durere in suflet la fiecare poarta si ma gandiam, oare oi ajunge eu sa am o poarta, o casa; sa deschid fara sa supar pe nimene. Asia ca sa stie orisicine ca tare e scump cuibul tau.”

Langa povestea Anitei, se aminteste de o alta intamplare ce denota dorinta de libertate. ,,Sirul de cruci care se vad si astazi in cimitirul Mahala ne aminteste peste decenii ca setea de libertate este uneori mai mare chiar decat dorinta de a trai. Nu poate fi comparata decat cu al celorlalti tineri care, in decembrie 1989, in  fata armelor, strigau <<Vom muri si vom fi liberi>>. Unii au vazut in acestea un miracol.”

Va recomand sa cititi povestea profunda a Anitei, poveste ce zace in filele acestei carti. Este o marturie de valoare, pe care orice roman ar trebui sa o aiba pe rafturile bibliotecii. Este un document istoric, din perspectiva unei femei patriote si a unei mame grijulii, Anita Nandris Cudla.

Persepolis (Marjane Satrapi)

recenzie de Alina-Ioana Anghel

coperta persepolisProbabil ati observat deja, din imaginea de alaturi, acel mic balonas pe care scrie “ROMANUL GRAFIC”. Nu stiu daca v-a mai cazut in mana un astfel de roman, insa, eu cel putin, la inceput am fost destul de sceptica si am strambat din nas cand mi-a fost recomandat, pe motiv ca e copilaros si am cam trecut de faza cu benzile desenate. Dar citind cateva pagini, am realizat ca nu e chiar asa si ca un roman precum “Persepolis” ridica multe semne de intrebare si atrage atentia asupra unor adevaruri socante.

Revenind, “Persepolis” este un roman autobiographic, in alb-negru, de Marjane Satrapi si, precum arata imaginea de mai jos (extrem de sugestiva si practic o sinteza a intregii povesti),  descrie lupta dintre ceea ce e nou si inovator din occident si politica din Iran, revolutia si atentatele teroriste.

persepolisTotul este privit din perspectiva unui copil care, evident, nu prea intelege la inceput schimbarile revolutiei, de ce femeile sunt obligate sa poarte val, de ce toata lumea traieste condusa de teroare etc.  Insa Marji este o fetita foarte inteligenta si incearca sa inteleaga toate aceste lucruri si sa ia atitudine. Povestea unor prieteni , in timpul unui joc “de-a revolutia” ca acesta e “ca o bicicleta – daca nu se invart rotile, se rastoarna”. Marji incepe sa citeasca tot ce prinde legat de istoria poporului ei si de cauzele care i-au adus aici, o pasioneaza Marx (singura diferenta pe care o vede intre acesta si Dumnezeu e ca Marx are parul mai bucalat) si Descartes, se implica alaturi de parinti in manifestatii, spunand “pentru ca o revolutie sa invinga, toata lumea trebuie sa se implice”, in sfarsit, e un copil care a fost nevoit sa se maturizeze prematur si sa se formeze intr-o societate bolnava: “de fiecare data cand batea cineva la usa, credeam ca au venit sa-l ia pe tata la inchisoare”.

Marji creste, ajunge adolescenta si are parte de o gramada de experiente traumatizante dar si de unele fericite, pentru ca, da, si in Iran mai rasare soarele din cand in cand. Desigur, sunt multe alte aspecte tratate in carte, unele dintre ele foarte mistuitoare si care lasa un gust amar… aspect care chiar merita citite. Recomand ca, inainte sa o rasfoiti, sa trageti un ochi pe google si sa cititi putin despre confictele din Iran, pentru ca in carte sunt cateva referinte istorice si eu una le-am inteles mai bine dupa ce m-am informat putin, pentru ca nu eram prea familiarizata cu tema.

Imaginile sunt extrem de sugestive, s-a pus mult suflet in realizarea lor. La inceput mi-am zis ca o voi termina imediat, dar stateam si zaboveam minute in sir la o pagina uitandu-ma pe imagini. Nu degeaba se spune ca o imagine face cat o mie de cuvinte. Sper sa va placa cel putin la fel de mult cum mi-a placut mie, lectura placuta! (este si un film aminat dupa cartea asta, foarte dragut, il gasiti pe youtube cred)

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara (Cornel Dragoi)

recenzie de Raluca-Gabriela Costea

Povestea Elisabetei Rizea din NucsoaraPovestea Elisabetei Rizea din Nucsoara„, urmata de marturia lui Cornel Dragoi, este cartea  ce invie amintirile dureroase a doi oameni simpli, care au dus o lupta cruciala impotriva comunismului.

Irina  Nicolau si Theodor Nitu, etnologi la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti, au reusit sa surprinda esenta relatarilor culese in filele cartii aparute in cadrul editurii Humanitas. Aflata la a treia editie, cartea apare pe rafturile librariilor in anul 2012 in colectia „Memorii Jurnale”.

Parca o si vad in paloarea soarelui, stand pe prispa si privind spre obiectivul camerei de fotografiat a lui Dan Dinescu, pentru a fi imortalizata pe vecie pe coperta cartii. Ochii mici si senini, incadrati de un chip pe care timpul nu l-a iertat, ascund suferinta anilor petrecuti in inchisoare. In incercarea de a zambi, chipul Elisabetei Rizea imi capteaza interesul si deschid cartea. Nici dupa cateva ore de la finalul lecturii nu pot uita personajele si intamplarile. Raman tulburata de povestile celor doi protagonist, povesti despre si din timpul comunismului, „o crima organizata la adapostul legii si legitimata prin minciuna”, dupa cum aminteste si Gabriel Liiceanu in prefata cartii.

Din punct de vedere literar, cartea surprinde atat genul dramatic, cat si genul epic si liric. In marturia Elisabetei Rizea, acestea se imbina gratios, intr-un limbaj popular ce confera veridicitate si autenticitate spuselor acesteia. In plus, in evocarea amintirilor apar unele indicatii regizorale ce arata manifestarea Elisabetei fata de rememorarea dureroasa a trecutului(plange).

La un moment dat, in carte, ca urmare a schimbului de replici dintre autoare si fiica sa, Laurentia, cea din urma recita o poezie scrisa din timpul anilor de inchisoare impreuna cu colegele de celula.

,,[…] Tu Jilava blestemata,

Pentru ce-ai fost destinata?

Pe recele tau ciment

Tinea tara armament

Azi sub zidurile tele

Zace floarea tarii mele […]”

Elisabeta Rizea, nepoata liderului taranist Gheorghe Suta, este o femeie  simpla, dar darza, ce a locuit la poalele Fagarasilor, in doua sate: Domnesti si Nucsoara. Aceasta a sprijinit grupul anticomunist chiar si dupa o prima condamnare la inchisoare, intrand din nou din cauza aceasta. Dupa doisprezece ani de inchisoare, aceasta marturiseste emotiile pe care le-a trait la unison cu grupul anticommunist , dar si felul in care comunistii faceau dreptate si cat pret puneau pe detinuti, care nu costau mai mult ’’de un glont, adica trei lei’’.

Acest personaj puternic m-a impresionat  prin  rabdarea cu care a indurat torturile (dintii scosi cu clestele de cuie, parul smuls din cap). Faptul ca nu si-a tradat confratii este, de asemenea, un act admirabil, rar intalnit in ziua de astazi. ,,Nu-i vindeai, ca aveai sange de roman in tine, n-aveai de talhar si de bagabond din aia care nu muncesc si ia banii de pomana, asa, numai pa minciuni”. Insa frica fata de comunisti inca nu se stinse. Secrete multe, nedezvaluite etnologilor, vor fi pastrate pana la moarte. In timp, figura acestei femei simple a devenit unul dintre  cele mai puternice simboluri ale rezistentei anticomuniste romanesti.

Povestea Elisabetei Rizea din Nucsoara 2Protagonistul celei de-a doua marturii este finul Elisabetei Rizea, Cornel Dragoi. Student la litere, acesta se alatura grupului anticomunist Arsenescu-Arnautoiu, insa este prins si inchis pentru sapte ani. Dupa ispasire, mai face treizeci si sase de luni de munca silnica in Delta. Martor, la fel ca Elisabeta Rizea, la torturile comunistilor, acesta m-a impresionat prin ajutorul dat colegilor de breasla. Credinta in Dumnezeu este, de asemenea, de admirat la ambii protagonisti, pentru ca datorita Lui sunt vii in ziua de astazi, pentru a oferi o carte tulburatoare cititorilor pasionati de memorialistica, istorie si nu numai.

Dupa parerea mea, cartea a fost, este si va ramane memorabila. Este o parte a istoriei romanilor, chiar daca este neplacuta. ,,Important este sa spunem numai ce stim sigur, nu este nevoie sa strecuram, sa hiperbolizam. Faptele noastre sunt oricum destule ca  sa faca o istorie. Si, intr-adevar, fata de alte carti pe aceeasi  tema, aceasta prezinta  o insiruire de fapte care mi-au starnit curiozitatea fara ca autorul sa se foloseasca de metafore sau hiperbole.

Este o lectie de istorie,  dar si o lectie de viata, despre credinta, ajutor si iubire. O istorie de care putin stiu.

,,Dar ce se intampla aici, iti venea sa strigi, unde sunt ura veche si ura noua, unde sunt amintirile dureroase, aici a curs sange! Nu se vedea nimic. Exista in filmul Oblomov o secventa care face elogie somnului – o casa care e stapanita de un somn definitiv, o casa care doarme din temelii. Am suprapus cele doua imagini si mi-am spus: Nucsoara doarme. Oare cati dintre oamenii satului viseaza urat?”

Biblioteca bloggerului roman 2013

Chinezu a venit cu o provocare la care m-am simtit semi obligata sa raspund.

Ideea este sa realizam un fel de centralizare a cartilor pe care le-au citit bloggerii romani in 2013 (cei care vor binevoi sa raspunda provocarii, bineinteles) si, mai apoi, sa facem un top centralizat al cartilor pe care le-au citit bloggerii romani in 2013.

Pe majoritatea le cunoasteti deja, dar sunt si cateva despre care nu am avut timp sa scriu si sper sa vi le prezint anul acesta.

1. Zbor deasupra unui cuib de cuci (Ken Kesey)

2. Soseaua Catelu 42. (Alina Nedelea)

3. Soareci si oameni (John Steinbeck)

4. Marele Gatsby (F. Scott Fitzgerald)

5. Viata pe un peron (Octavian Paler)

6. Cronicile genocidului (Radu Aldulescu)

7. Oscar si Tanti Roz (Eric-Emmanuel Schmitt)

8. In cautarea oii fantastice (Haruki Murakami)

9. Tara de sub fluturi (Dragos Voicu) – aici trisez putin, pentru ca am terminat-o in ianuarie 🙂

10. In noapte (Haruki Murakami)

Cam asta este lista primelor 10. Iar intre locul 2 si 3 e o linie foarte fina.

Am mai citit Cronica unei morti anuntate (Gabriel Garcia Marquez)Blues pentru o pisica neagra (Boris Vian)De-as avea un sot cat o musca (Hatice Meryem)Schimbarea (Mo Yan) si, pentru ca nu mi-am facut o lista, cam atat imi amintesc pe moment 🙂

Tara de sub fluturi (Dragos Voicu)

Tara-de-sub-fluturi-Dragos-Voicu„Salutare, Book Critics! Nu vrei sa-ti trimit ultima mea carte? Se numeste „Tara de sub fluturi” […]”

Pentru ca mi-a dat un mesaj de parca eram vechi cunostinte care se intalneau la o cafea, de-aia am acceptat cartea. Altfel, imi promisesem ca nu mai accept carti. Pentru ca nu am destul timp sa le dedic (deci fie nu le incep, fie nu le termin). Pentru ca am o lista imensa de carti, o parte in biblioteca, o parte in bookmarks, care ma asteapta. Pentru ca, daca nu le citesc, ma simt prost.

Dar sa revin. Am citit primele pagini in microbuz, in drum spre munca, in timp ce se lumina. Si am citit urmatoarele pagini in drum spre casa, in primele minute de drum, in timp ce se innopta. Si tot asa, in microbuz, in metrou, rareori acasa cate 15 minute, in timp ce asteptam o prietena la cafea si iar de la capat.

De la primele randuri mi-a amintit de Saramago. Si asta a fost un lucru bun de tot, pentru ca Saramago imi place mult si pentru ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva cu un stil asemanator. Si pentru ca mereu m-am intrebat ce si cum ar scrie Saramago despre Romania.

In „Tara de sub fluturi” urmarim 2 tineri casatoriti, viitori parinti, intr-o perioada agitata, de criza economica. Isi pierd casa din cauza ratelor la banca si se muta in „Parcul central”, in timp ce el, angajat exploatat al ministerului, incearca sa vanda aerul din Romania pe cat mai multi bani.

„Am deschis fermoarul si am intrat in ceea ce avea sa ne fie casa pentru o lunga perioada de timp, dar inauntru nu mai ramasese nicio particula de oxigen, asa ca a trebuit sa ne catapultam imediat, nu atat pentru ca nu mai aveam ce respira, cat mai ales pentru ca, ajungand printre ultimii, corturile goale se transformasera in closete colective, iar al nostru era unul dintre cele mai intens folosite.”

Inspiratia, asa cum probabil v-ati dat seama, e Romania contemporana, pe care Dragos o descrie folosind metafore si hiporbele transante. Si, in ciuda descrierilor radicale si exagerate, cateodata e extrem de usor sa-ti imaginezi ca ceva asemanator s-ar putea intampla in realitate. Ceea ce e extrem de  trist.

Poporul nu e prost, e doar docil, resemnat. Traieste adaptandu-se  schimbarilor nesabuite pe care le face clasa politica, incercand sa profite de orice mica ocazie in care isi poate astampara nevoile primare.

„Si poporul vuia la picioarele lor, ei credeau ca vorbele si gesturile lor starnisera multimea, ca lumea era electrizata de mesaj, ca in sfarsit era convinsa, dar nimeni nu ii asculta. Perorau asa de douazeci de ani. Poporul nu mai avea urechi. Devenise un organism format din gura si stomac. Poporul voia doar sa manance mici si sa bea bere. Sa nu scape nicio ocazie cand se da gratis.”

E cate un sambure de adevar in fiecare propozitie. Cel putin un sambure. Si, de aceeea, cateodata e greu de citit. E ca si cand ai pe cineva in fata care iti spune lucruri pe care nu vrei sa le auzi, pe care nu vrei sa le accepti. Si te gandesti ca in carte e descrisa o majoritate din care tu nu faci parte, desi probabil nu e asa.

 

Am profitat de faptul ca Dragos m-a contactat direct, deci aveam cum sa dau de el, si i-am pus cateva intrebari. Le aveti mai jos, puteti sa le cititi inainte sau dupa ce cititi cartea, atata timp cat o cititi si va revoltati.

1. „Tara de sub fluturi” mi-a adus foarte mult aminte de romanele lui Saramago. Este unul dintre autorii care au marcat subiectele pe care le abordezi si modul in care le prezinti?

Dragos: Cred ca da. Imi place Saramago si pe durata scrierii cartii l-am citit destul de mult. E foarte posibil sa ma fi influentat, cu sau fara voia mea. Daca imi aduc bine aminte, am inceput sa scriu cartea imediat dupa ce am citit “Eseu despre orbire”.
2. Este un paragraf care mi-a ramas intiparit in minte mai mult decat oricare altul din roman. <<In curte, oamenii aproape terminasera cosciugul. Bunicul pastrase scanduri special pentru el. Acolo oamenii nu isi cumpara cosciuge, pentru ca sunt prea saraci. Cand eram la scoala, profesorul de desen ne punea sa desenam oe tema „Noi si anul 2000”. Desenele noastre erau pline de avioane, nave spatiale, rachete si roboti. Nu m-as fi gandit atunci ca, tot in anii 2000, bunicul meu avea sa isi pastreze o bucata de lemn pentru sicriul sau.>>  Are radacini in realitate?

Dragos: Are. Paragraful este realitate pura. Bunicul meu avea pregatite lemnele de cosciug, cu mult timp inainte de moarte. Cand s-a intamplat, cosciugul a fost construit de catre oamenii din sat, in curtea casei…
3. Crezi ca un astfel de roman poate avea un impact asupra modului in care actionam si ii lasam pe altii sa actioneze? Crezi ca ne poate impulsiona sa luam masuri?

Dragos: Cred ca ar putea sa ajute. Dar e nevoie de mult mai mult. E nevoie de mai multa durere, mai multa foame, mai multa umilinta indurata… sau de un nivel mai inalt de constiinta.

Blues pentru o pisica neagra (Boris Vian)

Am rezistat cu stoicism tuturor „reducerilor” de Black Friday (de multiplele zile de Black Friday din Romania, chiar), mai putin celor de carti (ce surpriza) si, astfel, mi-am luat de pe elefant.ro 10 minunate carti, printre care si colecti de povestiri a lui Vian.

Boris+VianMarturisesc ca nu il citisem pana acum si nici nu stiam foarte multe despre el, dar toate conversatiile in care l-am auzit vreodata mentionat imi lasasera impresia ca este…special, fara a stii exact de ce.

Boris Vian e un amalgam, si personal si ca scriitor. Un geniu autodidact, inginer de formatie, apreciat cantaret de jazz (a acompaniat mari nume ale jazz-ului american atunci in turneele din Franta) si, bineinteles, scriitor, Boris a scris povestiri, nuvele, romane, poezie si opera dramatice, intr-un stil…inconfundabil, cred eu.

Pentru cei ce nu l-au citit l-as putea asemana pe alocuri cu Eugen Ionescu, insa fara aceeasi fluiditate a lui Ionescu, in locul careia gasim pragmatism si, mai intotdeauna, un stil sarcastic si, mai ales, macabru.

 

Blues pentru o pisica neagra” este o colectie de nuvele, toate plasate intr-un univers suprarealist si toate cuprinse de o atitudine pesimista fata de viata si de viitorul supus inevitabil degradarii. Privite individual, povestirile lui Vian par a fi mici comedii negre, insa, private in ansamblu, diseca paradoxurile vietii si conditiei umane.

blues pentru o pisica neagraIn mod evident, Vian este influentat de evenimentele globale din acele vremuri (precum cel de-al doilea Razboi Mondial), dar si de conditia sa fizica bolnavicioasa, astfel incat, in fiecare povestire se simte prezenta mortii, asteptand, parca nu sa te prinda cand ai facut un pas gresit, ci tocmai cand respiri usurat gandindu-te ca nu a sosit inca acel moment neasteptat.

“-Ati cazut in apa? Am intrebat cu interes.
– Scuzati-ma ca va deranjez, domnule, zise ea. Dar am o inundatie in casa … am cerut un instalator si trebuia sa vina acum trei zile …
– Am unul aici, am zis eu. Poate e al dvs?
– Cei sapte copii ai mei s-au inecat, mi-a spus ea. Doar cei doi mai mari mai respira inca pentru ca apa nu le ajunge decat pana la barbie. Dar daca instalatorul mai are treaba la dvs … nu vreau sa va deranjez …” (Instalatorul)

Nu stiu daca mai este nevoie sa mentionez, dar Vian nu scrie pentru toata lumea. Intr-o oarecare masura iti da impresia ca scrie pentru sine, iar daca place si altora e o pura intamplare, neintentionata si, astfel, pe care nu o putem incadra in randul celor fericite.