Trebuie sa vorbim despre Kevin (Lionel Shriver)

Marturisire: Inca nu am vizionat filmul realizat dupa aceasta carte, lucru autoimpus din momentul in care am decis sa realizez aceasta recenzie, insa trebuie sa recunosc ca niciodata nu am simtit atata anxietate inainte de a urmari un film. De ce? Pentru ca as fi devastat daca filmul ar fi o dezamagire.
Acestea fiind zise, e timpul pentru o a doua marturisire: in calitatea mea de mare amator de carti horror nici o alta carte nu mi-a dat atatia fiori ca “Trebuie sa vorbim despre Kevin”.

Publicata in 2003, cartea lui Lionel Shriver (pe numele sau adevarat Margaret Ann Shriver) este tulburatoare si trepidanta, genul de carte pe care vrei cu disperare sa o pui deoparte, chiar si pentru un moment de detasare emotionala, in timp ce te indrepti vertiginos spre sfarsit, inghitind tot mai multe noduri. Cartea este configurata sub forma unei serii de epistole adresate de catre Eva sotului sau Franklin, scrisori care infatiseaza o casatorie cu probleme dintre cele mai banale si cotidiene, criza varstei a doua cu care se confrunta cei doi si solutia la toate acestea: un copil.

Pana acum nimic tulburator. Insa ceea ce face ca universul lui Kevin sa fie terifiant este chiar acuratetea si veridicitatea lumii create de Shriver. Este teama provenita din realizarea faptului ca, in calitate de parinte sau coleg, nu poti opri un eveniment precum Kevin sa se intample.

Eva si Franklin sunt genul de parinti arhetipali care au existat, exista si vor exista mereu. Franklin este orbit de idealurile sale cu privire la familia perfecta, iar Eva este incapacitata de egocentrismul specific femeii de succes care nu este gata sa renunte la toate avantajele sale doar pentru a fi redusa la stadiul de “housewife”.

Kevin este diferit inca de la inceput. Inca de la nastere existenta lui este marcata de o imensa suferinta, de o apasatoare inutilitate. Fiind inzestrat cu o inteligenta mult peste medie, reuseste cu usurinta sa disimuleze, insa pentru el totul este “prostesc”, fara rost. Chiar si actul sau criminal, o incercare de a da sens unei vieti incolore, inodore, insipide poarta amprenta unei absurditati voite. Actul sau nu are nici un fel de substrat (politic, rasial, sexual) singura particularitate fiind faptul ca victimele sale aveau ceva in comun: o pasiune, lucru pe care Kevin nu si-a permis niciodata sa-l aiba.

Cu totii citim despre masacre in ziare si urmarim reportaj dupa reportaj, iar partea sociala din noi va reactiona cu un inutil: “oh, cat de groaznic”, in vreme ce o alta parte va fi interesata de numarul de victime. Dar dupa toata simpatia pentru victime si, poate, dupa glumele de prost gust, va ramane convingerea ca ”mie nu mi se poate intampla. Eu voi sti sa fiu atent la semne”. Dar poate ca asta nu este de ajuns intotdeauna.

O carte brutal de onesta, o investigatie psihologica si filosofica a culpabilitatii, “Trebuie sa vorbim despre Kevin” este, in primul rand, o provocare de ordin psihologic implicand organic cititorul care va sfarsi prin a reflecta la probleme precum violenta, indiferenta si vina. Cine trebuie pana la urma sa vorbeasca despre Kevin? Poate ca noi toti.

Reclame

Lansare de carte – In salbaticie (Jon Krakauer)

Astazi, 19 iunie, ora 17.30, la Greenhours va avea loc evenimentul de lansare de carte si DVD – In salbaticie de Jon Krakauer / Into the wild – in regia lui Sean Penn. Cartea a fost tradusa in romaneste de Iulia Blaga si a aparut recent la editura Humanitas.

In salbaticie” de John Krakauer s-a mentinut peste doi ani pe lista bestsellerurilor New York Times, a primit YALSA Best Books for Young Adults Award in 1997, iar anul acesta este nominalizat la YALSA Popular Paperbacks. Filmul omonim, regizat in 2007 de Sean Penn, cu Emile Hirsch, Vince Vaughn şi Kristen Stewart, a fost recompensat cu doua Globuri de Aur si nominalizat la doua premii Oscar.

Astfel, dupa cum putem observa, trista poveste a mortii tanarului Chris McCandless in salbaticia Alaskai a castigat atentia si aprecierea nu numai publicului larg, dar si a criticilor, starnitnd de asemenea reactii intense in societatea americana.

Jon Krakauer, colaborator al revistei Outside, a publicat initial un articol pe aceasta tema, impresionat de asemanarea dintre povestea tanarului si propriile lui experiente, dar si ale altora dinaintea lor. Dupa o migaloasa si deosebita cercetare, Krakauer scrie „In salbaticie”, refacand traseul lui McCandless, urmarindu-l pas cu pas, stand de vorba cu oamenii pe care acesta i-a cunoscut in ultimii doi ani de viata. Cartea reconstituie puzzle-ul complicat al motivatiei care l-a condus catre un sfarsit tragic. Krakauer traseaza o serie de paralele intre destinul lui McCandless si al altor tineri, purtati, inaintea lui, de aceleasi idealuri, tineri disparuti fara urma, inghititi de abisul salbaticiei. Autorul ajunge la concluzia ca atractia exercitata de teritoriile virgine asupra spiritului american este extraordinar de puternica. Chemarii instinctive i se adauga adesea formatia intelectuala, care nu face decat sa intensifice acest imbold, cum se întampla in cazul lui McCandless.

Sa fie oare prea sufocanta aceasta civilizatie in care traim, din ce in ce mai inclinata spre tehnologic si din ce in ce mai putin inclinata spre natura? Sa fie ea cea care ne impinge spre aventuri pe teritorii necunoscute si pustii?

Din pacate, natura, privita dincolo de perdeaua de iluzii tesuta de scriitori, poate fi adesea surprinzatoare si nemiloasa.

Ferma animalelor (George Orwell)

Desi scris cu intentia de a critica revolutia rosie si „oranduirea” instaurata mai apoi in Rusia Sovietica (intre 1920 si 1950), in romanul-fabula al lui George Orwell (pseudonimul literar si jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) fiecare poate identifica aspecte din viata sa, si chiar din istoria contemporana din care face parte. Dorinta de imbogatire a oamenilor si dorinta unora de a fi „mai egali” decat ceilalti pare sa nu se schimbe odata cu trecerea anilor.

George Orwell si-a inceput romanul prin descrierea fermei „Conacul”, o ferma cu un stapan aspru si betiv, in care animalele erau de multe ori lasate fara mancare si muncite pana la epuizare.

In aceste conditii, un discurs plin de inflacarare al unuia dintre porcii batrani a fost tot ce le-a lipsit pentru a se mobiliza:

„Aproape intregul produs al muncii noastre ne este furat de fiintele omenesti. Omul este singurul nostru dusman adevarat. Omul este singura fiinta care consuma fara sa produca. El nu da lapte, nu face oua, e prea slab ca sa traga plugul, nu poate fugi destul de repede ca sa prinda iepuri. Cu toate astea, el e stapan peste toate animalele. El le pune la munca si le da inapoi abia cat le este necesar ca sa nu moara de foame; restul pastreaza pentru el.”

Aceste cuvinte au cantarit mult in mintea animalelor si le-au dat curajul sa se razvrateasca impotriva stapanului lor, domnul Jones. Revolutia lor a reusit si, dupa ce au ramas stapane asupra fermei, acestea au instituit cateva reguli care sa le ghideze si sa le asigure asigure armonia atunci si pe viitor: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, niciun animal nu va ucide un alt animal.

Dupa aceste schimbari animalele au muncit mai mult ca niciodata, stiind ca tot ceea ce fac este pentru ele si ca nicio parte din munca lor nu va fi risipita pentru profitul oamenilor. Si niciodata nu au fost mai fericite.

Insa egalitatea dintre animale a durat prea putin, caci, in scurt timp, porcii, care erau cele mai destepte dintre animalele de la ferma au inceput sa le conduca pe celelalte in loc sa le ajute.
Si, astfel, acestia au inceput prin a-si aloca mancare mai multa si mai buna („Laptele si merele ― stiinta, tovarasi, a dovedit asta ― contin substante absolut necesare existentei sanatoase a unui porc. Noi, porcii, lucram cu creierul. Intreaga conducere si organizare a acestei ferme depind de noi. Zi si noapte veghem la bunastarea voastra. Pentru voi bem noi acel lapte si mancam acele mere.”), prin a coordona in loc de a munci, iar, mai apoi, prin a schimba regulile dupa bunul lor plac.

Schimbarile lor pot fi usor rezumate in schimbarea ultimei reguli instituite dupa revolutie. „Toate animalele sunt egale” a devenit „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.”

Datorita intelectului si a sireteniei lor, porcii sunt mai egali decat alte animale si, mai mult, acestia se aproprie din ce in ce mai mult de oameni, incep sa mearga pe doua picioare, sa bea, sa poarte haine si sa se comporte precum stapanii fermei. Satira politica plina de intelepciune a lui Orwell se incheie infatisand buna intelegere dintre porci si oameni, o intelegere ce nu poate aduce decat o previziune sumbra pentru viitorul celorlalte animale de la ferma.

„In casa, in jurul mesei celei lungi, stateau sase oameni si sase dintre porcii cei mai importanti, Napoleon insusi ocupand locul de onoare in capul mesei. Porcii pareau sa stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de carti, dar se intrerupsese pentru o clipa, evident ca sa bea un pahar.
Douasprezece voci urlau furioase si toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fetele porcilor nu mai era de-acum o dilema. Fiintele de afara privira de la porc la om si de la om la porc si din nou de la porc la om: deja era imposibil sa mai spui care era care.”

Ferma animalelor” este o satira politica a tuturor timpurilor, ce ne invata sa nu lasam naivitatea noastra si lacomia celorlalti sa distruga posibilitatea unei vieti care sa ne apartina cu adevarat.

Pentru cei mici, si nu numai, fabula a fost transpusa si intr-o celebra animatie difuzata in anul 1954, reluata in 1999, in care vocile personajelor au fost dublate, printre altii, de Patrick Stewart, Julia Louis-Dreyfus si Peter Ustinov.

Nu te misca (Margaret Mazzantini)

Nu te misca isi loveste cititorul drept in stomac, ii taie respiratia”. Astel descrie Libri dramaticul roman al lui Margaret Mazzantini.

Un accident de masina asterne o adolescenta (Angela) pe patul spitalului in care lucreaza chiar tatal acesteia. Chirurgul, descumpanit, ramane langa fiica sa, inainte si in timpul operatiei pe creier la care aceasta este supusa si tragicul momentului ii ofera un pretext sa isi aminteasca o alta intamplare infioratoare din trecutul sau; o poveste de dragoste sa ii spunem, din lipsa unor cuvinte mai adecvate care sa descrie o legatura pe care trupul o cere si pe care mintea nu o intelege.

“Trupul, Angela, poate iubi ceea ce mintea dispretuieste?”,  intreaba, in gand , un barbat inca dezorientat si uimit de slabiciunea sa complet irationala, in fata unei “fapturi”  ce nu era nici frumoasa, nici eleganta, nici compatibila intelectual cu acesta.

Si, intr-adevar, oxigenul iti paraseste incet plamanii, in timp ce te afunzi in strania poveste a unei aventuri extraconjugale si nu mai revine pana la sarsitul acestei legaturi, fireasca si nefireasca in acelasi timp.

Astfel, tatal se confeseaza fiicei… De fapt, el se confeseaza lui insusi, simtind nevoia sa mearga inca o data pe firul unor evenimente pe care le exilase undeva in strafundul mintii si al inimii.

Povestea nu este una romantica, dar este una cutremuratoare, ce aduce mai degraba in prim plan frumusetea ascunsa a uratului si rusinea unui chirurg care doreste o femeie, asa cum am mai spus, care nu se distinge nici prin frumusete, nici prin inteligenta. Insa, langa ea, acesta reuseste sa se simta implinit, in acel mod pe care de obicei il negam ca facand parte din noi, pe care nu vrem sa il vrem, in acel mod poate murdar si nepotrivit, pe care civilizatia il priveste in sila, cu prejudecati, dar si cu un jind ascuns adanc.

Astfel, Margaret Mazzantini descrie trairi frumoase si obscure si spune o poveste bizara, si pentru noi, si pentru cei ce au trait-o, primind, pentru aceste randuri atat de vii, cele mai prestigioase distinctii literare italiene, Premiul Strega si Premiul Grinzane Cavour.

Pasionatii filmelor italiene pot  trai aceasta poveste si sub forma unei pelicule, avand-o in rolul principal pe Penelope Cruz, iar in spatele regizorului si al chirurgului din roman pe Sergio Castellito, sotul lui Margaret Mazzantini.