Arta razboiului (Sun Tzu)

E impresionant atunci cand o carte veche de peste 2500 de ani aduce inca un plus pentru cititorii sai. Si asta se intampla cu „Arta razboiului” de Sun Tzu, care a reusit nu numai sa mentina interesul a sute de generatii, dar si sa transceada granitele domeniului pentru care a fost scrisa.

Ad litteram, cartea ne vorbeste despre razboi, dar gandita metaforic, ea ne poate vorbi despre orice fel de confruntare, in politica, economie, in tranzactii sau negocieri.

Cine a fost Sun Tzu?

Exista o etapa in istoria Chinei denumita Perioada Primaverii si a Toamnei, care a durat intre 722 si 481 IH. Intreaga regiune era guvernata feudal si sapte neamuri erau antrenate in lupta pentru putere. Era un razboi continuu.

Se spune ca aceea este perioada in care s-a nascut si a trait Sun Tzu, un general de armata sub regele Helü al neamului Wu. Sun Tzu s-a dovedit a fi un strateg iscusit si eficace, ce considera razboiul a fi aproape o arta si care, prin intermediul Artei Razboiului a vrut sa ii instruiasca pe soldati sa gandeasca luptele intr-o maniera planificata, strategica.

Cartea nu are un fir narativ, fiind o insirare de insemnari, impartite in functie de etapele razboiului, fiind practic un ghid pe care Sun Tzu l-a transmis soldatilor din subordinea sa.

Surprinzator de rationala pentru perioada in care a fost scrisa, Arta Razboiului avertizeaza soldatii impotriva superstitiilor si a temerilor irationale, in conditiile in care astazi exista in continuare oameni care nu ar trece pe sub o scara.

Iata si cateva dintre insemnarile din carte:

„What the ancients called a clever fighter is one who not only wins, but excels in winning with ease. Hence, his victories bring him neither reputation for wisdom nor credit for courage.”

„Prohibit the taking of omens, and do away with superstitious doubts. Then, until death itself comes, no calamity need be feared.”

„Victorious warriors win first and then go to war, while defeated warriors go to war first and then seek to win.”

Astfel, recomand aceasta carte tuturor care cauta un punct de pornire in planificarea strategica din orice domeniu.

Reclame

Ferma animalelor (George Orwell)

Desi scris cu intentia de a critica revolutia rosie si „oranduirea” instaurata mai apoi in Rusia Sovietica (intre 1920 si 1950), in romanul-fabula al lui George Orwell (pseudonimul literar si jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) fiecare poate identifica aspecte din viata sa, si chiar din istoria contemporana din care face parte. Dorinta de imbogatire a oamenilor si dorinta unora de a fi „mai egali” decat ceilalti pare sa nu se schimbe odata cu trecerea anilor.

George Orwell si-a inceput romanul prin descrierea fermei „Conacul”, o ferma cu un stapan aspru si betiv, in care animalele erau de multe ori lasate fara mancare si muncite pana la epuizare.

In aceste conditii, un discurs plin de inflacarare al unuia dintre porcii batrani a fost tot ce le-a lipsit pentru a se mobiliza:

„Aproape intregul produs al muncii noastre ne este furat de fiintele omenesti. Omul este singurul nostru dusman adevarat. Omul este singura fiinta care consuma fara sa produca. El nu da lapte, nu face oua, e prea slab ca sa traga plugul, nu poate fugi destul de repede ca sa prinda iepuri. Cu toate astea, el e stapan peste toate animalele. El le pune la munca si le da inapoi abia cat le este necesar ca sa nu moara de foame; restul pastreaza pentru el.”

Aceste cuvinte au cantarit mult in mintea animalelor si le-au dat curajul sa se razvrateasca impotriva stapanului lor, domnul Jones. Revolutia lor a reusit si, dupa ce au ramas stapane asupra fermei, acestea au instituit cateva reguli care sa le ghideze si sa le asigure asigure armonia atunci si pe viitor: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, niciun animal nu va ucide un alt animal.

Dupa aceste schimbari animalele au muncit mai mult ca niciodata, stiind ca tot ceea ce fac este pentru ele si ca nicio parte din munca lor nu va fi risipita pentru profitul oamenilor. Si niciodata nu au fost mai fericite.

Insa egalitatea dintre animale a durat prea putin, caci, in scurt timp, porcii, care erau cele mai destepte dintre animalele de la ferma au inceput sa le conduca pe celelalte in loc sa le ajute.
Si, astfel, acestia au inceput prin a-si aloca mancare mai multa si mai buna („Laptele si merele ― stiinta, tovarasi, a dovedit asta ― contin substante absolut necesare existentei sanatoase a unui porc. Noi, porcii, lucram cu creierul. Intreaga conducere si organizare a acestei ferme depind de noi. Zi si noapte veghem la bunastarea voastra. Pentru voi bem noi acel lapte si mancam acele mere.”), prin a coordona in loc de a munci, iar, mai apoi, prin a schimba regulile dupa bunul lor plac.

Schimbarile lor pot fi usor rezumate in schimbarea ultimei reguli instituite dupa revolutie. „Toate animalele sunt egale” a devenit „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.”

Datorita intelectului si a sireteniei lor, porcii sunt mai egali decat alte animale si, mai mult, acestia se aproprie din ce in ce mai mult de oameni, incep sa mearga pe doua picioare, sa bea, sa poarte haine si sa se comporte precum stapanii fermei. Satira politica plina de intelepciune a lui Orwell se incheie infatisand buna intelegere dintre porci si oameni, o intelegere ce nu poate aduce decat o previziune sumbra pentru viitorul celorlalte animale de la ferma.

„In casa, in jurul mesei celei lungi, stateau sase oameni si sase dintre porcii cei mai importanti, Napoleon insusi ocupand locul de onoare in capul mesei. Porcii pareau sa stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de carti, dar se intrerupsese pentru o clipa, evident ca sa bea un pahar.
Douasprezece voci urlau furioase si toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fetele porcilor nu mai era de-acum o dilema. Fiintele de afara privira de la porc la om si de la om la porc si din nou de la porc la om: deja era imposibil sa mai spui care era care.”

Ferma animalelor” este o satira politica a tuturor timpurilor, ce ne invata sa nu lasam naivitatea noastra si lacomia celorlalti sa distruga posibilitatea unei vieti care sa ne apartina cu adevarat.

Pentru cei mici, si nu numai, fabula a fost transpusa si intr-o celebra animatie difuzata in anul 1954, reluata in 1999, in care vocile personajelor au fost dublate, printre altii, de Patrick Stewart, Julia Louis-Dreyfus si Peter Ustinov.

Nu te misca (Margaret Mazzantini)

Nu te misca isi loveste cititorul drept in stomac, ii taie respiratia”. Astel descrie Libri dramaticul roman al lui Margaret Mazzantini.

Un accident de masina asterne o adolescenta (Angela) pe patul spitalului in care lucreaza chiar tatal acesteia. Chirurgul, descumpanit, ramane langa fiica sa, inainte si in timpul operatiei pe creier la care aceasta este supusa si tragicul momentului ii ofera un pretext sa isi aminteasca o alta intamplare infioratoare din trecutul sau; o poveste de dragoste sa ii spunem, din lipsa unor cuvinte mai adecvate care sa descrie o legatura pe care trupul o cere si pe care mintea nu o intelege.

“Trupul, Angela, poate iubi ceea ce mintea dispretuieste?”,  intreaba, in gand , un barbat inca dezorientat si uimit de slabiciunea sa complet irationala, in fata unei “fapturi”  ce nu era nici frumoasa, nici eleganta, nici compatibila intelectual cu acesta.

Si, intr-adevar, oxigenul iti paraseste incet plamanii, in timp ce te afunzi in strania poveste a unei aventuri extraconjugale si nu mai revine pana la sarsitul acestei legaturi, fireasca si nefireasca in acelasi timp.

Astfel, tatal se confeseaza fiicei… De fapt, el se confeseaza lui insusi, simtind nevoia sa mearga inca o data pe firul unor evenimente pe care le exilase undeva in strafundul mintii si al inimii.

Povestea nu este una romantica, dar este una cutremuratoare, ce aduce mai degraba in prim plan frumusetea ascunsa a uratului si rusinea unui chirurg care doreste o femeie, asa cum am mai spus, care nu se distinge nici prin frumusete, nici prin inteligenta. Insa, langa ea, acesta reuseste sa se simta implinit, in acel mod pe care de obicei il negam ca facand parte din noi, pe care nu vrem sa il vrem, in acel mod poate murdar si nepotrivit, pe care civilizatia il priveste in sila, cu prejudecati, dar si cu un jind ascuns adanc.

Astfel, Margaret Mazzantini descrie trairi frumoase si obscure si spune o poveste bizara, si pentru noi, si pentru cei ce au trait-o, primind, pentru aceste randuri atat de vii, cele mai prestigioase distinctii literare italiene, Premiul Strega si Premiul Grinzane Cavour.

Pasionatii filmelor italiene pot  trai aceasta poveste si sub forma unei pelicule, avand-o in rolul principal pe Penelope Cruz, iar in spatele regizorului si al chirurgului din roman pe Sergio Castellito, sotul lui Margaret Mazzantini.

Eseu despre luciditate (Jose Saramago)

Eseu despre luciditate„, aceasta parabola politica a lui Saramago, supune unei analize dure naivitatea noastra. Drepturile de care ne bucuram atat de mult in teorie, dar pe care le exercitam atat de putin in practica, aceste garantii ale democratiei statului in care traim si ale libertatii noastre personale, raman drepturi tocmai datorita utilizarii lor neinsemnante.

Ce dificultati functionale ar intampina oare sistemele noastre judiciare/politice/economice, daca, maine, cu totii am vrea sa beneficiem de un anumit drept, daca maine, spre exemplu, toti cetatenii s-ar decide sa se adreseze autoritatii publice prin petitii, milioane si milioane de petitii. Ce s-ar intampla daca o astfel de exercitare neasteptata si colectiva a libertatii noastre sociale ar avea loc?

Dreptul pe care personajele lui Saramago au indraznit sa il exercite este cel al votului in alb. Iar dezamagirea si pedeapsa autoritatilor au urmat la scurt timp dupa.

Intr-un discurs adresat de catre seful statului locuitorilor capitalei, acesta isi dezvaluie sentimentele de frustrare si dezamagire. De ce oare cetatenii nu intelesesera ca drepturile trebuie percepute numai ca simboluri si niciodata ca posibile realitati?

“Toata suferinta voastra va fi inutila, zadarnica toata incapatanarea voastra, si atunci veti intelege, prea tarziu, ca drepturile sunt integral drepturi numai in cuvintele cu care au fost enuntate si pe bucate de hartie pe care au fost consemnate, fie ea o constitutie, o lege sau un regulament oarecare, veti intelege, convinsi, sa dea domnul, ca aplicarea lor fara masura, nesocotita, ar putea produce convulsii si in societatea cea mai solid construita, veti intelege, in sfarsit, ca bunul-simt comun ordona sa le luam ca simplu simbol a ceea c ear putea fi, daca ar fi, si niciodata ca realitatea sa efectiva si posibila.”

Dar pana unde l-a purtat imaginatia pe Saramago in conturarea consecintelor? Sau pana unde l-a inspirit realitatea? Pentru asta va trebui sa cititi acesta analiza profunda a societatii politice, mai mult sau mai putin imaginare.

P.S. Romanul aduce din nou in atentia cititorului intamplarile din “Eseu despre orbire”, insa intelegerea acestuia nu este conditionata de lectura primului “eseu”.

Eseu despre orbire (Jose Saramago)

Eseu despre orbire”, probabil romanul cel mai “insightful” al scriitorului, lasa sa se subinteleaga neincrederea acestuia (poate chiar dezamagirea?) in fata societatii contemporane si a mecanismului defectuos prin care aceasta este condusa.

Pentru multi nu exista gand mai infiorator decat acela de a pierde, poate cel mai de pret simt, vazul. Iar pentru Jose Saramago ideea unei orbiri contagioase a fost teroarea de care a avut nevoie pentru a face sa se infiripe in fiecare personaj teama instinctuala si comportamentul animalic care stau la radacina fiintei. Si, astfel, umanitatea, respectul si bunatatea s-au dizolvat rapid in mijlocul unui ocean de nedumerire si frica. Ar fi o insulta adusa animalelor sa spunem ca tot ce a ramas a fost legea junglei, caci si in jungla gasesti reguli, structura si respect. Aici nu a mai ramas nimic, doar o lupta imorala pentru supravietuire.

Poate unele dintre cele mai monstruase randuri din carte descriu comportamentul celor inca sanatosi fata de cei ce orbisera deja. Deranjant la aceste triste descrieri nu este numai ideea unui astfel de comportament ci, mai degraba, convingerea ca realitatea unei asemenea situatii nu ar fi cu mult diferita acestei inchipuiri sinistre.

Intr-o lume in care nimeni nu vede nimic, in care nimeni nu stie ce faci si, deci, in care nimeni nu poate sa te judece sau sa te acuze, bunatatea nu mai are nicio justificare, nu mai are rost.

Fara explicatii si fara motiv, singura care nu a orbit a fost “sotia doctorului”. Ea a ramas insa alaturi de persoanele cu care fusese inchisa intr-unul dintre “lagarele” orbirii, le-a sfatuit si ghidat pana la final, tinandu-le ancorate, atat cat era posibil, in umanitate.

Niciunul dintre personaje nu are nume, precum autorul nu denumeste nimic, nici timpul, nici locul. Si, totusi, parca aceasta lipsa de nume ne aminteste ca aceste cuvinte cu care ne-am obisnuit atat de mult nu sunt cele ce ne definesc. Cele ce ne definesc cel mai bine sunt actiunile noastre; in special in situatiile limita.

In tot acest scenariu apocaliptic, Saramago presara totusi un strop de compasiune. Cand toate celelalte animale devoreaza cadavrele celor deja mult prea slabi, apare “cainele lacrimilor”. O speranta mica, amara, ce nici macar nu isi are radacina in sufletul unui om, ci in cel al unui animal.

Spre sfarsit insa, peste o degradare totala, Saramago lasa sa cada ploaia, simbol al puritatii, iar stropii ei mari spala atat mizeria trupeasca, cat si cea sufleteasca, atat murdaria, cat si pacatele.

In realitatea noastra, insa, ploaia nu va rezolva nimic.