Tara de sub fluturi (Dragos Voicu)

Tara-de-sub-fluturi-Dragos-Voicu„Salutare, Book Critics! Nu vrei sa-ti trimit ultima mea carte? Se numeste „Tara de sub fluturi” […]”

Pentru ca mi-a dat un mesaj de parca eram vechi cunostinte care se intalneau la o cafea, de-aia am acceptat cartea. Altfel, imi promisesem ca nu mai accept carti. Pentru ca nu am destul timp sa le dedic (deci fie nu le incep, fie nu le termin). Pentru ca am o lista imensa de carti, o parte in biblioteca, o parte in bookmarks, care ma asteapta. Pentru ca, daca nu le citesc, ma simt prost.

Dar sa revin. Am citit primele pagini in microbuz, in drum spre munca, in timp ce se lumina. Si am citit urmatoarele pagini in drum spre casa, in primele minute de drum, in timp ce se innopta. Si tot asa, in microbuz, in metrou, rareori acasa cate 15 minute, in timp ce asteptam o prietena la cafea si iar de la capat.

De la primele randuri mi-a amintit de Saramago. Si asta a fost un lucru bun de tot, pentru ca Saramago imi place mult si pentru ca pana acum nu am mai intalnit pe cineva cu un stil asemanator. Si pentru ca mereu m-am intrebat ce si cum ar scrie Saramago despre Romania.

In „Tara de sub fluturi” urmarim 2 tineri casatoriti, viitori parinti, intr-o perioada agitata, de criza economica. Isi pierd casa din cauza ratelor la banca si se muta in „Parcul central”, in timp ce el, angajat exploatat al ministerului, incearca sa vanda aerul din Romania pe cat mai multi bani.

„Am deschis fermoarul si am intrat in ceea ce avea sa ne fie casa pentru o lunga perioada de timp, dar inauntru nu mai ramasese nicio particula de oxigen, asa ca a trebuit sa ne catapultam imediat, nu atat pentru ca nu mai aveam ce respira, cat mai ales pentru ca, ajungand printre ultimii, corturile goale se transformasera in closete colective, iar al nostru era unul dintre cele mai intens folosite.”

Inspiratia, asa cum probabil v-ati dat seama, e Romania contemporana, pe care Dragos o descrie folosind metafore si hiporbele transante. Si, in ciuda descrierilor radicale si exagerate, cateodata e extrem de usor sa-ti imaginezi ca ceva asemanator s-ar putea intampla in realitate. Ceea ce e extrem de  trist.

Poporul nu e prost, e doar docil, resemnat. Traieste adaptandu-se  schimbarilor nesabuite pe care le face clasa politica, incercand sa profite de orice mica ocazie in care isi poate astampara nevoile primare.

„Si poporul vuia la picioarele lor, ei credeau ca vorbele si gesturile lor starnisera multimea, ca lumea era electrizata de mesaj, ca in sfarsit era convinsa, dar nimeni nu ii asculta. Perorau asa de douazeci de ani. Poporul nu mai avea urechi. Devenise un organism format din gura si stomac. Poporul voia doar sa manance mici si sa bea bere. Sa nu scape nicio ocazie cand se da gratis.”

E cate un sambure de adevar in fiecare propozitie. Cel putin un sambure. Si, de aceeea, cateodata e greu de citit. E ca si cand ai pe cineva in fata care iti spune lucruri pe care nu vrei sa le auzi, pe care nu vrei sa le accepti. Si te gandesti ca in carte e descrisa o majoritate din care tu nu faci parte, desi probabil nu e asa.

 

Am profitat de faptul ca Dragos m-a contactat direct, deci aveam cum sa dau de el, si i-am pus cateva intrebari. Le aveti mai jos, puteti sa le cititi inainte sau dupa ce cititi cartea, atata timp cat o cititi si va revoltati.

1. „Tara de sub fluturi” mi-a adus foarte mult aminte de romanele lui Saramago. Este unul dintre autorii care au marcat subiectele pe care le abordezi si modul in care le prezinti?

Dragos: Cred ca da. Imi place Saramago si pe durata scrierii cartii l-am citit destul de mult. E foarte posibil sa ma fi influentat, cu sau fara voia mea. Daca imi aduc bine aminte, am inceput sa scriu cartea imediat dupa ce am citit “Eseu despre orbire”.
2. Este un paragraf care mi-a ramas intiparit in minte mai mult decat oricare altul din roman. <<In curte, oamenii aproape terminasera cosciugul. Bunicul pastrase scanduri special pentru el. Acolo oamenii nu isi cumpara cosciuge, pentru ca sunt prea saraci. Cand eram la scoala, profesorul de desen ne punea sa desenam oe tema „Noi si anul 2000”. Desenele noastre erau pline de avioane, nave spatiale, rachete si roboti. Nu m-as fi gandit atunci ca, tot in anii 2000, bunicul meu avea sa isi pastreze o bucata de lemn pentru sicriul sau.>>  Are radacini in realitate?

Dragos: Are. Paragraful este realitate pura. Bunicul meu avea pregatite lemnele de cosciug, cu mult timp inainte de moarte. Cand s-a intamplat, cosciugul a fost construit de catre oamenii din sat, in curtea casei…
3. Crezi ca un astfel de roman poate avea un impact asupra modului in care actionam si ii lasam pe altii sa actioneze? Crezi ca ne poate impulsiona sa luam masuri?

Dragos: Cred ca ar putea sa ajute. Dar e nevoie de mult mai mult. E nevoie de mai multa durere, mai multa foame, mai multa umilinta indurata… sau de un nivel mai inalt de constiinta.

Reclame

José Saramago

young Saramago„Cuvintele nu au fost daruite omului pentru a-si ascunde gandurile.”

José Saramago si-a trait toata viata dupa aceasta idee, folosindu-si cuvintele pentru a-si exprima gandurile, pentru a transmite ceea ce era important pentru el, nu numai personal, ci si social.

Sa va povestesc, insa, de la inceput, despre acest autor atat de drag noua.

José Saramago s-a nascut in 1922, in centrul zonei Ribatejo din Portugalia, intr-o familie de muncitori din mediul rural, de mijloace modeste. Cand acesta avea numai doi ani, familia s-a mutat la Lisabona, unde tatal sau a lucrat ca politist. Dificultatile economice au persistat insa si, adolescent fiind, Saramago a fost obligat sa se transfere de la un liceu normal la o scoala vocationala. Dupa, Saramago a luat orice job a reusit, a fost inclusiv mecanic inainte de a se dedica intru totul scisului.

„Nu am avut niciodata carti acasa. Am inceput sa frecventez o biblioteca publica din Lisabona. Acolo, fara niciun ajutor, in afara de cel dat de curiozitate si de dorinta de a invata, unde placerea mea de a citi s-a dezvoltat si refinat.”

In 1947, la varsta de douazeci si patru de ani, Saramago a publicat primul sau roman, „Taramul pacatului”. Intitulat initial  „Vaduva,” acesta a fost redenumit de catre editor, in speranta ca acest titlu, mai puternic, va vinde mai multe exemplare. Mai tarziu, Saramago a comentat faptul ca la această varsta el nu stia nimic de vaduve sau pacat.

Au trecut 19 ani pana cand acesta a publicat din nou…

Dupa aceasta perioada fara evenimente literare, in 1966, a aparut prima colectie de poezii a lui Saramago, „Poeziile posibile”, iar in 1977 acesta a publicat un al doilea roman, „Manual de pictura si caligrafie”. In aceasta perioada (anii ’60 – ’70, Saramago a fost activ si in jurnalist, lucrand pentru o scurta perioada ca director adjunct al ziarului Diário de Notícias. Cand nu se putea intretine din scris, traducerile din limba franceza ii aduceau venitul necesar.

Escritor e prêmio Nobel, José Saramago.In 1969 el sa alaturat Partidului Comunist portughez, pentru care a ramas un membru devotat – romanele sale sunt strans legate de comentariul politic si social.

Odata cu publicarea romanului „Ridicat de la sol”, din 1980, scris ca urmare a Revolutiei Garoafelor din 1974, Saramago a dobandit un loc incontestabil in randul romancierilor. Povestea a trei generatii de muncitori agricoli din regiunea Alentejo din Portugalia, a primit o atentie larga, precum si premiul „City of Lisbon”.

Publicarea romanului „Baltasar si Blimunda” in 1982 a fost momentul in care cariera i-a fost catapultata la nivel international, in 1987 acesta devenind primul sau roman publicat in SUA.

Urmatorul sau roman, „Anul mortii lui Ricardo Reis”, a primit premiul PEN Club Portugalia si ravnitul premiu pentru  Independent Foreign Fiction Award, din Marea Britanie.

Succesul sau a continuat cu „Pluta de Piatra”, o critica fantastica a luptei Europei de a isi afirma „europenitatea” , in care Peninsula Iberica se rupe de Europa si navigheaza in jos, pe Oceanul Atlantic, in cautarea radacinilor sale latino-americane si africane.

In 1989 a aparut Istoria asediului Lisabonei. Saramago a recunoscut intr-un articol, mult dupa aparitia romanului, ca o mare parte din el este transpusa in protagonistul romanului, Raimundo Silva, un corector intre doua varste, ce traieste izolat si care se indragosteste de sefa sa, o ziarista tanara si atragatoare, care il salveaza de la o mediocritate emotionala. Romanul este dedicat sotiei sale (asa cum sunt toate cartile sale ulterioare), jurnalistei spaniole Pilar del Rio, cu care s-a casatorit in 1988.

In 1991, Saramago a publicat Evanghelia dupa Isus Cristos, care a primit Premiul Asociatiei Scriitorilor Portughezi si o nominalizare pentru Ariosto, concursul literar al Uniunii Europene. Cu toate acestea, guvernul portughez, plecandu-se elementelor sale conservatoare si presiunii din partea Bisericii Catolice, a eliminat cartea din competitie. „A fost cu totul nejustificat,” s-a plans Saramago, „ca ceva de acest gen sa aiba loc cu democratia pe deplin in vigoare in Portugalia. Exista vreun guvern care poate justifica un astfel de act barbar? A fost foarte dureros pentru mine…”

La scurt timp dupa aceste controverse, Saramago si sotia sa au plecat din Lisabona, unde el a trait cea mai mare a vietii sale, si s-au mutat pe insula Lanzarote, din Insulele Canare Spaniole. Dupa mutarea sa acolo, Saramago a publicat doua romane: „Orbire”, o parabola inspaimantatoare a nebuniei omului modern si a capacitatii sale de a face rau semenului sau, si „Toate numele”, precum si cinci volume din Jurnalele Lanzarote.

SaramgoDesi a avut o fiica, Violante, din prima casatorie, cu Ilda Reis, Saramago considera cartile ca urmasii sai. El le-a aparat energic si a primit o avalansa crescanda de doctorate si premii pentru ele.

Avand in vedere inceputul sau tarziu ca romancier, nu este surprinzator faptul ca una dintre ultimele dorintele exprimate de Saramago a fost de a pune lumea pe pauza timp de 50 de ani… Nu pentru a castiga un alt „mandat” pentru sine, ci pentru noi, in mod colectiv, pentru a „gasi curajul de a spune ca etapa de dezvoltare pe care am atins-o este destul de buna … si sa dedicam toate energiile noastre timp de o jumatate de secol pentru a ajuta milioanele de oameni care au ramas in urma sa recupereze. ”

José Saramago a primit premiul Nobel pentru literatura in 1998 si a fost cel mai prolific si cel mai cunoscut scriitor portughez al secolului 20. Romanele mentionate in aceasta biografie reprezinta numai cateva dintre scrierile sale, ar mai fi trebuit cateva pagini pentru a le mentiona pe toate, dar gasiti, incontestabil, o lista completa pe internet.

„Sunt aceeasi persoana ca si înainte de a primi Premiul Nobel. Lucrez cu aceeasi regularitate, am aceleasi obiceiuri si aceiasi prieteni.”

Cartile sale, incontestabil dificile si greoaie, ce dezbat probleme complexe, au devenit best-sellers. Mai este deci speranta… 🙂

José Saramago a murit la 87 de ani, suferind de leucemie. Ultimul sau roman, Cain, a fost publicat in 2009, urmand ca, dupa moartea sa, sa fie publicat „Clarvazatorul”, un „roman pierdut”, scris in 1950 si ramas ingropat in arhiva editorui caruia ii fusese trimis. Saramago a ramas tacut cu privire la aceasta carte pana la moartea sa.

Lansare de carte – Cain (Jose Saramago)

Astazi, 8 mai, ora 18:00, la Cinema Eforie din Bucuresti (Str. Eforie, nr. 2), va avea loc lansarea ultimului roman al lui Jose Saramago, Cain, aparut recent la Polirom, in seria de autor dedicata scriitorului portughez.

Evenimentul este organizat de Institutul Cultural Roman si Ambasada Portugaliei la Bucuresti, in cadrul Festivalului Filmului European.

Lansarea romanului va avea loc in deschiderea proiectiei filmului “Jose si Pilar”, regizat de Miguel Goncalves Mendes, si ii va avea ca invitati pe Cristian Teodorescu si Bogdan-Alexandru Stanescu.

Cain, ultimul roman al autorului portughez, reinterpreteaza povestea biblica a lui Cain si Abel, punand-o in scena intr-o maniera moderna, mai putin conventionala. Dupa ce isi ucide fratele si este condamnat la pribegie vesnica, Cain cutreiera lumea si timpurile, perturband vietile unei serii de personaje cunoscute precum Noe, Moise sau Isaac.

„Ca si in romanul sau Evanghelia dupa Isus Cristos, Saramago recreeaza in Cain povesti cunoscute de toata lumea, dar o face tot timpul atent la puterea lor si la puterea misterioasa a povestitului. Departe de a le rastalmaci ori de a le trunchia, le schimba la nesfirsit perspectiva, ca in lumina iluzorie si tot timpul schimbatoare a unei prisme.” (The New York Times)

Din pacate acesta este si va ramane ultimul roman al lui Saramago, care s-a stins din viata in 2010, insa romanul reprezinta o incheiere prodigioasa pentru cariera remarcabila a scriitorului.

Eseu despre luciditate (Jose Saramago)

Eseu despre luciditate„, aceasta parabola politica a lui Saramago, supune unei analize dure naivitatea noastra. Drepturile de care ne bucuram atat de mult in teorie, dar pe care le exercitam atat de putin in practica, aceste garantii ale democratiei statului in care traim si ale libertatii noastre personale, raman drepturi tocmai datorita utilizarii lor neinsemnante.

Ce dificultati functionale ar intampina oare sistemele noastre judiciare/politice/economice, daca, maine, cu totii am vrea sa beneficiem de un anumit drept, daca maine, spre exemplu, toti cetatenii s-ar decide sa se adreseze autoritatii publice prin petitii, milioane si milioane de petitii. Ce s-ar intampla daca o astfel de exercitare neasteptata si colectiva a libertatii noastre sociale ar avea loc?

Dreptul pe care personajele lui Saramago au indraznit sa il exercite este cel al votului in alb. Iar dezamagirea si pedeapsa autoritatilor au urmat la scurt timp dupa.

Intr-un discurs adresat de catre seful statului locuitorilor capitalei, acesta isi dezvaluie sentimentele de frustrare si dezamagire. De ce oare cetatenii nu intelesesera ca drepturile trebuie percepute numai ca simboluri si niciodata ca posibile realitati?

“Toata suferinta voastra va fi inutila, zadarnica toata incapatanarea voastra, si atunci veti intelege, prea tarziu, ca drepturile sunt integral drepturi numai in cuvintele cu care au fost enuntate si pe bucate de hartie pe care au fost consemnate, fie ea o constitutie, o lege sau un regulament oarecare, veti intelege, convinsi, sa dea domnul, ca aplicarea lor fara masura, nesocotita, ar putea produce convulsii si in societatea cea mai solid construita, veti intelege, in sfarsit, ca bunul-simt comun ordona sa le luam ca simplu simbol a ceea c ear putea fi, daca ar fi, si niciodata ca realitatea sa efectiva si posibila.”

Dar pana unde l-a purtat imaginatia pe Saramago in conturarea consecintelor? Sau pana unde l-a inspirit realitatea? Pentru asta va trebui sa cititi acesta analiza profunda a societatii politice, mai mult sau mai putin imaginare.

P.S. Romanul aduce din nou in atentia cititorului intamplarile din “Eseu despre orbire”, insa intelegerea acestuia nu este conditionata de lectura primului “eseu”.

Eseu despre orbire (Jose Saramago)

Eseu despre orbire”, probabil romanul cel mai “insightful” al scriitorului, lasa sa se subinteleaga neincrederea acestuia (poate chiar dezamagirea?) in fata societatii contemporane si a mecanismului defectuos prin care aceasta este condusa.

Pentru multi nu exista gand mai infiorator decat acela de a pierde, poate cel mai de pret simt, vazul. Iar pentru Jose Saramago ideea unei orbiri contagioase a fost teroarea de care a avut nevoie pentru a face sa se infiripe in fiecare personaj teama instinctuala si comportamentul animalic care stau la radacina fiintei. Si, astfel, umanitatea, respectul si bunatatea s-au dizolvat rapid in mijlocul unui ocean de nedumerire si frica. Ar fi o insulta adusa animalelor sa spunem ca tot ce a ramas a fost legea junglei, caci si in jungla gasesti reguli, structura si respect. Aici nu a mai ramas nimic, doar o lupta imorala pentru supravietuire.

Poate unele dintre cele mai monstruase randuri din carte descriu comportamentul celor inca sanatosi fata de cei ce orbisera deja. Deranjant la aceste triste descrieri nu este numai ideea unui astfel de comportament ci, mai degraba, convingerea ca realitatea unei asemenea situatii nu ar fi cu mult diferita acestei inchipuiri sinistre.

Intr-o lume in care nimeni nu vede nimic, in care nimeni nu stie ce faci si, deci, in care nimeni nu poate sa te judece sau sa te acuze, bunatatea nu mai are nicio justificare, nu mai are rost.

Fara explicatii si fara motiv, singura care nu a orbit a fost “sotia doctorului”. Ea a ramas insa alaturi de persoanele cu care fusese inchisa intr-unul dintre “lagarele” orbirii, le-a sfatuit si ghidat pana la final, tinandu-le ancorate, atat cat era posibil, in umanitate.

Niciunul dintre personaje nu are nume, precum autorul nu denumeste nimic, nici timpul, nici locul. Si, totusi, parca aceasta lipsa de nume ne aminteste ca aceste cuvinte cu care ne-am obisnuit atat de mult nu sunt cele ce ne definesc. Cele ce ne definesc cel mai bine sunt actiunile noastre; in special in situatiile limita.

In tot acest scenariu apocaliptic, Saramago presara totusi un strop de compasiune. Cand toate celelalte animale devoreaza cadavrele celor deja mult prea slabi, apare “cainele lacrimilor”. O speranta mica, amara, ce nici macar nu isi are radacina in sufletul unui om, ci in cel al unui animal.

Spre sfarsit insa, peste o degradare totala, Saramago lasa sa cada ploaia, simbol al puritatii, iar stropii ei mari spala atat mizeria trupeasca, cat si cea sufleteasca, atat murdaria, cat si pacatele.

In realitatea noastra, insa, ploaia nu va rezolva nimic.