Trebuie sa vorbim despre Kevin (Lionel Shriver)

Marturisire: Inca nu am vizionat filmul realizat dupa aceasta carte, lucru autoimpus din momentul in care am decis sa realizez aceasta recenzie, insa trebuie sa recunosc ca niciodata nu am simtit atata anxietate inainte de a urmari un film. De ce? Pentru ca as fi devastat daca filmul ar fi o dezamagire.
Acestea fiind zise, e timpul pentru o a doua marturisire: in calitatea mea de mare amator de carti horror nici o alta carte nu mi-a dat atatia fiori ca “Trebuie sa vorbim despre Kevin”.

Publicata in 2003, cartea lui Lionel Shriver (pe numele sau adevarat Margaret Ann Shriver) este tulburatoare si trepidanta, genul de carte pe care vrei cu disperare sa o pui deoparte, chiar si pentru un moment de detasare emotionala, in timp ce te indrepti vertiginos spre sfarsit, inghitind tot mai multe noduri. Cartea este configurata sub forma unei serii de epistole adresate de catre Eva sotului sau Franklin, scrisori care infatiseaza o casatorie cu probleme dintre cele mai banale si cotidiene, criza varstei a doua cu care se confrunta cei doi si solutia la toate acestea: un copil.

Pana acum nimic tulburator. Insa ceea ce face ca universul lui Kevin sa fie terifiant este chiar acuratetea si veridicitatea lumii create de Shriver. Este teama provenita din realizarea faptului ca, in calitate de parinte sau coleg, nu poti opri un eveniment precum Kevin sa se intample.

Eva si Franklin sunt genul de parinti arhetipali care au existat, exista si vor exista mereu. Franklin este orbit de idealurile sale cu privire la familia perfecta, iar Eva este incapacitata de egocentrismul specific femeii de succes care nu este gata sa renunte la toate avantajele sale doar pentru a fi redusa la stadiul de “housewife”.

Kevin este diferit inca de la inceput. Inca de la nastere existenta lui este marcata de o imensa suferinta, de o apasatoare inutilitate. Fiind inzestrat cu o inteligenta mult peste medie, reuseste cu usurinta sa disimuleze, insa pentru el totul este “prostesc”, fara rost. Chiar si actul sau criminal, o incercare de a da sens unei vieti incolore, inodore, insipide poarta amprenta unei absurditati voite. Actul sau nu are nici un fel de substrat (politic, rasial, sexual) singura particularitate fiind faptul ca victimele sale aveau ceva in comun: o pasiune, lucru pe care Kevin nu si-a permis niciodata sa-l aiba.

Cu totii citim despre masacre in ziare si urmarim reportaj dupa reportaj, iar partea sociala din noi va reactiona cu un inutil: “oh, cat de groaznic”, in vreme ce o alta parte va fi interesata de numarul de victime. Dar dupa toata simpatia pentru victime si, poate, dupa glumele de prost gust, va ramane convingerea ca ”mie nu mi se poate intampla. Eu voi sti sa fiu atent la semne”. Dar poate ca asta nu este de ajuns intotdeauna.

O carte brutal de onesta, o investigatie psihologica si filosofica a culpabilitatii, “Trebuie sa vorbim despre Kevin” este, in primul rand, o provocare de ordin psihologic implicand organic cititorul care va sfarsi prin a reflecta la probleme precum violenta, indiferenta si vina. Cine trebuie pana la urma sa vorbeasca despre Kevin? Poate ca noi toti.

Arhitectul (Mircea Cartarescu)

Emil Popescu era un arhitect specializat in proiectarea fabricilor de ulei, casatorit cu o arhitecta specializata in proiectarea fabricilor de lapte. Banal.
Visul lor imprumuta din aceasta banalitate. Isi doreau cu ardoare sa isi cumpere o masina. O Dacie.
Iar momentul in care au reusit acest lucru a fost aproape la fel de frumos ca ziua nuntii lor.

Deoarece nu avea inca carnet, Emil Popescu iesea cateodata in parcare sa isi admire masina, sa o cunoasca. Iar cand a cunoscut sunetul claxonului acesteia si fascinatia sa totul s-a schimbat. Timpul parca s-a oprit, s-a produs o ruptura in cotidian, in realitatea monotona, s-a intersectat realul cu imaginarul si profanul cu sacrul.
Sunetul claxonului a devenit un drog pentru Emil Popescu, un drog de care a avut nevoie din ce in ce mai mult, pana cand a ajuns sa simta durere fizica atunci cand nu il putea auzi. Asa ca, intr-o zi, s-a urcat in masina si nu a mai iesit. Acolo, mainile sale au inceput sa rescrie istoria muzicii, sa execute concerte intregi din Beethoven si Ceaikovski fara ca arhitectul sa le fi auzit vreodata, sa reinventeze muzica intr-o stare de anestezie si halucinatie totala, in acelasi timp crescand din ce in ce mai mult, acaparandu-i corpul, devenind ele insele personalitati.
Emil Popescu a devenit arhitectul universului. A pierdut capacitatea de a comunica cu oamenii, dar a reusit, in schimb, sa comunice cu universul.

„Arhitectul”, in cuvintele lui Cartarescu

„Nu cred în vise premonitorii, cel puţin n-am avut aşa ceva, dar am avut de-a lungul vieţii câteva vise de neuitat, de o frumuseţe uimitoare, despre care sunt convins că au vrut să-mi spună ceva din partea zonei inaccesibile a fiinţei mele. Cei vechi cunoşteau mai multe feluri de vise, între care cele numite „orama” se credea că sunt trimise de zei şi că sunt adevărate. Eu n-am găsit alt mod de a le folosi decât încrustându-le în poves­tirile şi-n poemele mele. „Arhitectul”, cu care se termină „Nostalgia”, e, pur şi simplu, transcrierea unui astfel de vis.”

The God delusion (Richard Dawkins)

Richard Dawkins este un ateu. Dar mai presus de asta, este un luptator. Un luptator in slujba stiintei, a rationamentului logic si a acuratetii stiintifice. Unul dintre cei mai mari popularizatori ai stiintei si detinatorul unui foarte confortabil chair la Oxford, Dawkins este unul dintre cei mai prestigiosi biologi ai momentului si un fervent sustinator al darwinismului. In cartea sa, The God Delusion, Dawkins ataca cu o pasiune molipsitoare si cu mult talent o tema recurenta in cartile sale: religie vs. ateism.

The God Delusiuon este o carte propagandistica. Este chemarea la lupta adresata de Dawkins tuturor ateilor si un foarte convingator argument pentru agnostici de a pune si mai mult sub semnul intrebarii beneficiile religiei. Desi dominata de subiectivism si patos, cartea este caracterizata prin rigoare stiintifica, Dawkins demonstrand o meticulozitate vecina cu OCD-ul in demersul sau.

Cartea debuteaza cu o expunere succinta in favoarea ateismului si o argumentare a pozitiei beligerante adoptate de autor in raport cu credintele religioase. Poate considerati ca agnosticismul este o pozitie rezonabila si ca ateismul este la fel de dogmatic ca si religia… Nici o problema. In capitolul 2, Dawkins explica de ce ipoteza existentei unei divinitati, ca teorie stiintifica poate fi si trebuie pusa sub semnul intrebarii. De asemenea, realizeaza o foarte minutioasa analiza a credintelor religioase, subliniind motivele din spatele lor si explicand de ce in momentul de fata aceste motive sunt perimate.  Mai mult, el demonteaza cu multa scupulozitate toate teoriile care de-a lungul timpului au incercat sa ofere religiei o fundamentare stiintifica.

Printre subiectele abordate se mai regasesc elemente referitoare la selectia naturala si teoria evolutionista, profilul psihologic al unei persoane predispuse a imbratisa religia, o foarte incitanta dezbatere despre radacinile moralitatii, precum si o discutie despre fundamentalismul religios, subminarea stiintei si efectele predarii religiei in scoli.

The God Delusion este o carte plina de ostilitate, umor, acuratete stiintifica si pasiune, demonstrand inca o data abilitatea deosebita a acestui vulgarizator al stiintei, de a ingloba, atat de natural, pasiunea intr-o opera cu caracter stiintific. Pentru toate aceste motive si multe altele pe care urmeaza sa le descoperiti, recomand, sau, in spiritul lui Dawkins, insist sa cititi aceasta carte.

O fata cu…vocatie (Rosa Mundi)

O lectura interesanta si pe alocuri inconfortabila, „O fata cu…vocatie” de Rosa Mundi este un roman ce se zbate intre intelect si instinct, atat in ceea ce priveste personajul principal, Vanessa, o doctoranda in filosofie ce lucreaza part-time ca receptionera la un hotel de lux si part-time ca prostituata pentru clientii acestuia, cat si in ceea ce priveste aventura ei sexuala cu Alden X.

Alden este un tanar blocat intr-un scaun cu rotile, ce pe parcursul desfasurarii actiunii isi pierde treptat din aparenta slabiciune pe care ai fi putut sa i-o atribui la inceput. Artist conceptual si adept al teoriilor lui Aleister Crowley, acesta are ca scop realizarea unei cercetari pentru o compozitie muzicala cu ajutorul careia spera sa devina celebru. Iar toata cercetarea sa este bazata pe raspunsurile lui „Joan” (un alter ego timid si vulnerabil pe care Vanessa il adopta pentru artist) la tortura sa sexuala.

Totul in roman se situeaza undeva la mijloc. Intre violenta si intelegere. Intre hipnoza si realitate („Vanessa observes the activities of Joan, and marvels … Sometimes Joan knows she is Joan: sometimes she thinks she is whatever Alden or Ray tell her she is. Sometimes Joan play-acts panic and distress: sometimes Joan and Vanessa are as one …” ). Intre frica si placere.

Desi am fost placut surprinsa de citatele culturale rafinate si de faptul ca Vanessa m-a convins ca a citit marile nume ale folosofiei, desi admir persoanele ce vorbesc atat de deschis, detaliat si neinhibat despre un astfel de subiect, socand audienta pudibonda si desi imi plac romanele ce au aspectul mai degraba al unei prime schite decat a unei carti ce a fost aprobata deja de multe persoane, in insiruirea lor de pe lantul ierarhic al editurilor…ceva lipseste.

Poate cartea nu creaza tocmai un univers complet si inchegat, focusandu-se parca numai pe ceea ce avem nevoie sa stim ca sa intelegem povestea. Poate ca scenele erotice nu sunt cele mai reusite, desi nu cred ca este nimic ciudat in faptul ca aceleasi scene sunt considerate fascinante de o persoana si lasa rece pe alta. Poate ca finalul moralist nu este tocmai potrivit. Citand recenzia celor de la The Guardian: „The publishers describe this book as „a highly moral tale of a very naughty girl” and I suppose that’s right if you think the moral „Don’t whore yourself to a bunch of porno-obsessed occultists or you may end up on Satan’s altar” is one worth spelling out.”

Insa, ceva ce toti cei ce au citit acest roman cred ca au simtit ca lipseste este un personaj principal cu care sa empatizeze sau pe care sa nu il inteleaga, pe care sa il iubeasca sau sa il urasca, care sa fascineze, un personaj care sa nu para atat de fortat si plictisitor, in ciuda tuturor eforturilor de a iesi din comun.

Astfel, „O fata cu…vocatie” este un roman interesant si curajos, o lectura ce te poarta rapid de la inceput si pana la sfarsit, dar care, cel putin pentru mine, nu a avut „acel ceva”.

Despre Rosa Mundi

Rosa Mundi este un pseudonim ce a reusit sa ascunda abil identitatea autoarei acestui roman. Multi considera, insa, ca ar fi vorba despre Fay Weldon, celebra scriitoare britanica.

Scriitoarea, asociata des cu feminismul, portretizeaza in fictiunile sale femei contemporane care se regasesc prinse in situatii opresive de catre structura patriarhala a societatii britanice.

Dictionar de lagar (Oliver Lustig)

Pe 3 mai 1944, Lustig a fost inchis, impreuna cu parintii si cei sase frati, in ghetoul din Cluj, de unde a fost deportat, la 15 iunie, in lagarul de exterminare Auschwitz-Birkenau. La Birkenau si-a pierdut parintii si trei dintre frati. Si, desi nu pare, faptul ca dupa aceasta tragedie au ramas in viata 4 persoane din aceeasi familie a fost o imprejurare rara si fericita…cu ghilimelele de rigoare.

Oliver Lustig avea 18 ani cand a fost dus in lagarul de concentrare. Si acolo a ramas fara haine, fara parinti si frati si fara speranta ca va supravietui. Intr-un lagar inconjurat de alte lagare, nu frica de moarte era cea care il oprea pe tanar sa incerce sa treaca de gardurile ghimpate, ci faptul ca, dupa acele garduri ghimpate erau altele si altele, astfel incat nu puteai pastra nici cea mai mica incredere in reusita unui astfel de gest disperat.

A ramas si fara grai, dar nu lipsa de inversunare l-a lasat fara voce, ci intelegerea consecintelor pe care actele sale le-ar fi avut, nu numai asupra sa, ci asupra tuturor celor din jur.

Se afla, astfel, intr-un spatiu in care altii aveau drept de viata si de moarte asupra lui si in care, asa cum spune acesta, singurul act de curaj era supravietuirea.

Da, sa supravietuiesti era tot ceea ce puteai sa faci, desi era cu siguranta cel mai greu lucru atunci cand trebuia sa cari cenusa prietenilor tai deja gazati si incinerati pentru a fi folosita ca ingrasamant sau pentru a fi aruncata in cel mai apropiat rau.

Lustig povesteste, cu voita detasare, cum SS-istii au omorat pe rand orice zambet si orice gand frumos, orice ramasese omenesc, incat, la un moment dat, nici macar nu mai putea visa la un moment fericit. Povesteste cum zi dupa zi, s-au obisnuit cu munca, cu moartea, cu bataia, incat nimic nu a mai ramas sfant…in afara e impartirea painii. Acea paine care la inceput era data la patru oameni, apoi la cinci, la sase, iar la sfarsit la saisprezece…

„Dictionar de lagar” este, astfel, un roman cutremurator de realist si lipsit cu totul de insemnari melodramatice. In locul acestora, este presarat cu fraze in germana, majoritatea ordine, care probabil inca vuiesc in urechile autorului. Aceste cuvinte chinuitoare stau la baza fiecarui capitol din roman si reprezinta laitmotivul fiecarei amintiri a autorului.

Lustig transforma prin aceasta carte statisticile in tragedii dureroase si ne ajuta sa intelegem, atat cat este posibil fara sa fi trait acea experienta, amploarea masacrului si faptul ca, pentru iluzia puterii si a sigurantei, exista destui oameni care se vor dezumaniza.