O fata cu…vocatie (Rosa Mundi)

O lectura interesanta si pe alocuri inconfortabila, „O fata cu…vocatie” de Rosa Mundi este un roman ce se zbate intre intelect si instinct, atat in ceea ce priveste personajul principal, Vanessa, o doctoranda in filosofie ce lucreaza part-time ca receptionera la un hotel de lux si part-time ca prostituata pentru clientii acestuia, cat si in ceea ce priveste aventura ei sexuala cu Alden X.

Alden este un tanar blocat intr-un scaun cu rotile, ce pe parcursul desfasurarii actiunii isi pierde treptat din aparenta slabiciune pe care ai fi putut sa i-o atribui la inceput. Artist conceptual si adept al teoriilor lui Aleister Crowley, acesta are ca scop realizarea unei cercetari pentru o compozitie muzicala cu ajutorul careia spera sa devina celebru. Iar toata cercetarea sa este bazata pe raspunsurile lui „Joan” (un alter ego timid si vulnerabil pe care Vanessa il adopta pentru artist) la tortura sa sexuala.

Totul in roman se situeaza undeva la mijloc. Intre violenta si intelegere. Intre hipnoza si realitate („Vanessa observes the activities of Joan, and marvels … Sometimes Joan knows she is Joan: sometimes she thinks she is whatever Alden or Ray tell her she is. Sometimes Joan play-acts panic and distress: sometimes Joan and Vanessa are as one …” ). Intre frica si placere.

Desi am fost placut surprinsa de citatele culturale rafinate si de faptul ca Vanessa m-a convins ca a citit marile nume ale folosofiei, desi admir persoanele ce vorbesc atat de deschis, detaliat si neinhibat despre un astfel de subiect, socand audienta pudibonda si desi imi plac romanele ce au aspectul mai degraba al unei prime schite decat a unei carti ce a fost aprobata deja de multe persoane, in insiruirea lor de pe lantul ierarhic al editurilor…ceva lipseste.

Poate cartea nu creaza tocmai un univers complet si inchegat, focusandu-se parca numai pe ceea ce avem nevoie sa stim ca sa intelegem povestea. Poate ca scenele erotice nu sunt cele mai reusite, desi nu cred ca este nimic ciudat in faptul ca aceleasi scene sunt considerate fascinante de o persoana si lasa rece pe alta. Poate ca finalul moralist nu este tocmai potrivit. Citand recenzia celor de la The Guardian: „The publishers describe this book as „a highly moral tale of a very naughty girl” and I suppose that’s right if you think the moral „Don’t whore yourself to a bunch of porno-obsessed occultists or you may end up on Satan’s altar” is one worth spelling out.”

Insa, ceva ce toti cei ce au citit acest roman cred ca au simtit ca lipseste este un personaj principal cu care sa empatizeze sau pe care sa nu il inteleaga, pe care sa il iubeasca sau sa il urasca, care sa fascineze, un personaj care sa nu para atat de fortat si plictisitor, in ciuda tuturor eforturilor de a iesi din comun.

Astfel, „O fata cu…vocatie” este un roman interesant si curajos, o lectura ce te poarta rapid de la inceput si pana la sfarsit, dar care, cel putin pentru mine, nu a avut „acel ceva”.

Despre Rosa Mundi

Rosa Mundi este un pseudonim ce a reusit sa ascunda abil identitatea autoarei acestui roman. Multi considera, insa, ca ar fi vorba despre Fay Weldon, celebra scriitoare britanica.

Scriitoarea, asociata des cu feminismul, portretizeaza in fictiunile sale femei contemporane care se regasesc prinse in situatii opresive de catre structura patriarhala a societatii britanice.

Reclame

Ferma animalelor (George Orwell)

Desi scris cu intentia de a critica revolutia rosie si „oranduirea” instaurata mai apoi in Rusia Sovietica (intre 1920 si 1950), in romanul-fabula al lui George Orwell (pseudonimul literar si jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) fiecare poate identifica aspecte din viata sa, si chiar din istoria contemporana din care face parte. Dorinta de imbogatire a oamenilor si dorinta unora de a fi „mai egali” decat ceilalti pare sa nu se schimbe odata cu trecerea anilor.

George Orwell si-a inceput romanul prin descrierea fermei „Conacul”, o ferma cu un stapan aspru si betiv, in care animalele erau de multe ori lasate fara mancare si muncite pana la epuizare.

In aceste conditii, un discurs plin de inflacarare al unuia dintre porcii batrani a fost tot ce le-a lipsit pentru a se mobiliza:

„Aproape intregul produs al muncii noastre ne este furat de fiintele omenesti. Omul este singurul nostru dusman adevarat. Omul este singura fiinta care consuma fara sa produca. El nu da lapte, nu face oua, e prea slab ca sa traga plugul, nu poate fugi destul de repede ca sa prinda iepuri. Cu toate astea, el e stapan peste toate animalele. El le pune la munca si le da inapoi abia cat le este necesar ca sa nu moara de foame; restul pastreaza pentru el.”

Aceste cuvinte au cantarit mult in mintea animalelor si le-au dat curajul sa se razvrateasca impotriva stapanului lor, domnul Jones. Revolutia lor a reusit si, dupa ce au ramas stapane asupra fermei, acestea au instituit cateva reguli care sa le ghideze si sa le asigure asigure armonia atunci si pe viitor: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, niciun animal nu va ucide un alt animal.

Dupa aceste schimbari animalele au muncit mai mult ca niciodata, stiind ca tot ceea ce fac este pentru ele si ca nicio parte din munca lor nu va fi risipita pentru profitul oamenilor. Si niciodata nu au fost mai fericite.

Insa egalitatea dintre animale a durat prea putin, caci, in scurt timp, porcii, care erau cele mai destepte dintre animalele de la ferma au inceput sa le conduca pe celelalte in loc sa le ajute.
Si, astfel, acestia au inceput prin a-si aloca mancare mai multa si mai buna („Laptele si merele ― stiinta, tovarasi, a dovedit asta ― contin substante absolut necesare existentei sanatoase a unui porc. Noi, porcii, lucram cu creierul. Intreaga conducere si organizare a acestei ferme depind de noi. Zi si noapte veghem la bunastarea voastra. Pentru voi bem noi acel lapte si mancam acele mere.”), prin a coordona in loc de a munci, iar, mai apoi, prin a schimba regulile dupa bunul lor plac.

Schimbarile lor pot fi usor rezumate in schimbarea ultimei reguli instituite dupa revolutie. „Toate animalele sunt egale” a devenit „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.”

Datorita intelectului si a sireteniei lor, porcii sunt mai egali decat alte animale si, mai mult, acestia se aproprie din ce in ce mai mult de oameni, incep sa mearga pe doua picioare, sa bea, sa poarte haine si sa se comporte precum stapanii fermei. Satira politica plina de intelepciune a lui Orwell se incheie infatisand buna intelegere dintre porci si oameni, o intelegere ce nu poate aduce decat o previziune sumbra pentru viitorul celorlalte animale de la ferma.

„In casa, in jurul mesei celei lungi, stateau sase oameni si sase dintre porcii cei mai importanti, Napoleon insusi ocupand locul de onoare in capul mesei. Porcii pareau sa stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de carti, dar se intrerupsese pentru o clipa, evident ca sa bea un pahar.
Douasprezece voci urlau furioase si toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fetele porcilor nu mai era de-acum o dilema. Fiintele de afara privira de la porc la om si de la om la porc si din nou de la porc la om: deja era imposibil sa mai spui care era care.”

Ferma animalelor” este o satira politica a tuturor timpurilor, ce ne invata sa nu lasam naivitatea noastra si lacomia celorlalti sa distruga posibilitatea unei vieti care sa ne apartina cu adevarat.

Pentru cei mici, si nu numai, fabula a fost transpusa si intr-o celebra animatie difuzata in anul 1954, reluata in 1999, in care vocile personajelor au fost dublate, printre altii, de Patrick Stewart, Julia Louis-Dreyfus si Peter Ustinov.

Nu te misca (Margaret Mazzantini)

Nu te misca isi loveste cititorul drept in stomac, ii taie respiratia”. Astel descrie Libri dramaticul roman al lui Margaret Mazzantini.

Un accident de masina asterne o adolescenta (Angela) pe patul spitalului in care lucreaza chiar tatal acesteia. Chirurgul, descumpanit, ramane langa fiica sa, inainte si in timpul operatiei pe creier la care aceasta este supusa si tragicul momentului ii ofera un pretext sa isi aminteasca o alta intamplare infioratoare din trecutul sau; o poveste de dragoste sa ii spunem, din lipsa unor cuvinte mai adecvate care sa descrie o legatura pe care trupul o cere si pe care mintea nu o intelege.

“Trupul, Angela, poate iubi ceea ce mintea dispretuieste?”,  intreaba, in gand , un barbat inca dezorientat si uimit de slabiciunea sa complet irationala, in fata unei “fapturi”  ce nu era nici frumoasa, nici eleganta, nici compatibila intelectual cu acesta.

Si, intr-adevar, oxigenul iti paraseste incet plamanii, in timp ce te afunzi in strania poveste a unei aventuri extraconjugale si nu mai revine pana la sarsitul acestei legaturi, fireasca si nefireasca in acelasi timp.

Astfel, tatal se confeseaza fiicei… De fapt, el se confeseaza lui insusi, simtind nevoia sa mearga inca o data pe firul unor evenimente pe care le exilase undeva in strafundul mintii si al inimii.

Povestea nu este una romantica, dar este una cutremuratoare, ce aduce mai degraba in prim plan frumusetea ascunsa a uratului si rusinea unui chirurg care doreste o femeie, asa cum am mai spus, care nu se distinge nici prin frumusete, nici prin inteligenta. Insa, langa ea, acesta reuseste sa se simta implinit, in acel mod pe care de obicei il negam ca facand parte din noi, pe care nu vrem sa il vrem, in acel mod poate murdar si nepotrivit, pe care civilizatia il priveste in sila, cu prejudecati, dar si cu un jind ascuns adanc.

Astfel, Margaret Mazzantini descrie trairi frumoase si obscure si spune o poveste bizara, si pentru noi, si pentru cei ce au trait-o, primind, pentru aceste randuri atat de vii, cele mai prestigioase distinctii literare italiene, Premiul Strega si Premiul Grinzane Cavour.

Pasionatii filmelor italiene pot  trai aceasta poveste si sub forma unei pelicule, avand-o in rolul principal pe Penelope Cruz, iar in spatele regizorului si al chirurgului din roman pe Sergio Castellito, sotul lui Margaret Mazzantini.

Eseu despre luciditate (Jose Saramago)

Eseu despre luciditate„, aceasta parabola politica a lui Saramago, supune unei analize dure naivitatea noastra. Drepturile de care ne bucuram atat de mult in teorie, dar pe care le exercitam atat de putin in practica, aceste garantii ale democratiei statului in care traim si ale libertatii noastre personale, raman drepturi tocmai datorita utilizarii lor neinsemnante.

Ce dificultati functionale ar intampina oare sistemele noastre judiciare/politice/economice, daca, maine, cu totii am vrea sa beneficiem de un anumit drept, daca maine, spre exemplu, toti cetatenii s-ar decide sa se adreseze autoritatii publice prin petitii, milioane si milioane de petitii. Ce s-ar intampla daca o astfel de exercitare neasteptata si colectiva a libertatii noastre sociale ar avea loc?

Dreptul pe care personajele lui Saramago au indraznit sa il exercite este cel al votului in alb. Iar dezamagirea si pedeapsa autoritatilor au urmat la scurt timp dupa.

Intr-un discurs adresat de catre seful statului locuitorilor capitalei, acesta isi dezvaluie sentimentele de frustrare si dezamagire. De ce oare cetatenii nu intelesesera ca drepturile trebuie percepute numai ca simboluri si niciodata ca posibile realitati?

“Toata suferinta voastra va fi inutila, zadarnica toata incapatanarea voastra, si atunci veti intelege, prea tarziu, ca drepturile sunt integral drepturi numai in cuvintele cu care au fost enuntate si pe bucate de hartie pe care au fost consemnate, fie ea o constitutie, o lege sau un regulament oarecare, veti intelege, convinsi, sa dea domnul, ca aplicarea lor fara masura, nesocotita, ar putea produce convulsii si in societatea cea mai solid construita, veti intelege, in sfarsit, ca bunul-simt comun ordona sa le luam ca simplu simbol a ceea c ear putea fi, daca ar fi, si niciodata ca realitatea sa efectiva si posibila.”

Dar pana unde l-a purtat imaginatia pe Saramago in conturarea consecintelor? Sau pana unde l-a inspirit realitatea? Pentru asta va trebui sa cititi acesta analiza profunda a societatii politice, mai mult sau mai putin imaginare.

P.S. Romanul aduce din nou in atentia cititorului intamplarile din “Eseu despre orbire”, insa intelegerea acestuia nu este conditionata de lectura primului “eseu”.

Eseu despre orbire (Jose Saramago)

Eseu despre orbire”, probabil romanul cel mai “insightful” al scriitorului, lasa sa se subinteleaga neincrederea acestuia (poate chiar dezamagirea?) in fata societatii contemporane si a mecanismului defectuos prin care aceasta este condusa.

Pentru multi nu exista gand mai infiorator decat acela de a pierde, poate cel mai de pret simt, vazul. Iar pentru Jose Saramago ideea unei orbiri contagioase a fost teroarea de care a avut nevoie pentru a face sa se infiripe in fiecare personaj teama instinctuala si comportamentul animalic care stau la radacina fiintei. Si, astfel, umanitatea, respectul si bunatatea s-au dizolvat rapid in mijlocul unui ocean de nedumerire si frica. Ar fi o insulta adusa animalelor sa spunem ca tot ce a ramas a fost legea junglei, caci si in jungla gasesti reguli, structura si respect. Aici nu a mai ramas nimic, doar o lupta imorala pentru supravietuire.

Poate unele dintre cele mai monstruase randuri din carte descriu comportamentul celor inca sanatosi fata de cei ce orbisera deja. Deranjant la aceste triste descrieri nu este numai ideea unui astfel de comportament ci, mai degraba, convingerea ca realitatea unei asemenea situatii nu ar fi cu mult diferita acestei inchipuiri sinistre.

Intr-o lume in care nimeni nu vede nimic, in care nimeni nu stie ce faci si, deci, in care nimeni nu poate sa te judece sau sa te acuze, bunatatea nu mai are nicio justificare, nu mai are rost.

Fara explicatii si fara motiv, singura care nu a orbit a fost “sotia doctorului”. Ea a ramas insa alaturi de persoanele cu care fusese inchisa intr-unul dintre “lagarele” orbirii, le-a sfatuit si ghidat pana la final, tinandu-le ancorate, atat cat era posibil, in umanitate.

Niciunul dintre personaje nu are nume, precum autorul nu denumeste nimic, nici timpul, nici locul. Si, totusi, parca aceasta lipsa de nume ne aminteste ca aceste cuvinte cu care ne-am obisnuit atat de mult nu sunt cele ce ne definesc. Cele ce ne definesc cel mai bine sunt actiunile noastre; in special in situatiile limita.

In tot acest scenariu apocaliptic, Saramago presara totusi un strop de compasiune. Cand toate celelalte animale devoreaza cadavrele celor deja mult prea slabi, apare “cainele lacrimilor”. O speranta mica, amara, ce nici macar nu isi are radacina in sufletul unui om, ci in cel al unui animal.

Spre sfarsit insa, peste o degradare totala, Saramago lasa sa cada ploaia, simbol al puritatii, iar stropii ei mari spala atat mizeria trupeasca, cat si cea sufleteasca, atat murdaria, cat si pacatele.

In realitatea noastra, insa, ploaia nu va rezolva nimic.