Vulvonerabilitate (Liviu Alexa)

Scrisoare catre Liviu Alexa

Ce am aflat de pe Blogal Initiative?

„Liviu Alexa, un tânăr jurnalist clujean, mosmondeste de peste 10 ani la un volum de poezii. El e gata, e un volum-concept, l-a dat spre citire tuturor prietenilor și străinilor, reacțiile au fost  pozitive, dar încă nu are curajul să îl trimită spre publicare. Asa că i-a venit ideea să îl bage în malaxorul Blogal Initiative, într-o încercare inedită, spunem noi, de a verifica pe viu pe sute de creiere și pe sute de inimi dacă poezia lui impresionează.”

Si mi-am spus, „in sfarsit un subiect pe gustul meu”. Si ca sa nu scriu fara sa aveti idee despre ce vorbesc, aici puteti gasi varianta pdf a volumului lui Liviu.

Draga Liviu,

Nu stiu daca esti fricos sau curajos. Fricos pentru ca nu ai avut curajul sa-ti publici pur si simplu poeziile, curajos pentru ca le dai unor straini sa ti le citeasca si sa-si dea cu parerea – parere pe care se presupune ca o vei lua in considerare. Sau, poate, esti si fricos si curajos, caci rareori gasesti un om in care sa nu se imbine cele doua trasaturi. In fine, asta nici nu conteaza… Acum tot ce conteaza e sa vorbim despre viitorul tau volum.

Dar mai intai, sa vorbim putin, numai putin, despre forma.

Mie imi place ca faci marketing si nu o sa fiu nici socata si nici dezamagita ca un poet (care trebuie sa stea ganditor in coltul lui, fumand o tigara, fara a avea nicio legatura cu lumea reala, cu promovarea, cu banii) se „murdareste” intrand in „acea lume”.

 

Asa, deci imi place ca faci marketing, dar, sincer, prima coperta, roz, si primul titlu, „Cum sa ai un orgasm in 3,5 pasi”, nu m-au impresionat. Sigur, stiu ca ai vrut sa fii ironic si evident ca ne-am saturat cu totii de carti despre cum sa faci x in y pasi. In special cand x este ceva personal si care in niciun caz nu se poate masura sau standardiza. Deci, stai linistit, nu mi-a scapat ironia. Dar nu esti primul care  a vrut sa fie ironic pe aceasta tema. Desi in Romania nu s-a prea folosit ideea asta, in strainatate exista destule exemple care ridiculizeaza aceste titluri, asa cum faci si tu. Si pentru ca nu traim intr-o pestera…am aflat/auzit si noi de ele. Imi place totusi a doua ironie de care te-ai folosit: „Fericirea se poate acum tipari”. Frumos. Sau „smooth”, pentru ca tot ai intrat putin in tema „englezismelor” in colectia de poezii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua coperta m-a surprins placut. Imi place cum ai imbinat pofta trupeasca si sentimentele, sexul si dragostea, totul intr-un cuvant.

Si acum ultima „observatie” (e incorect spus, pentru ca nu imi permit sa fac observatii, nu sunt nici critic si nici poet, dar nu am gasit un cuvant mai bun), care sunt sigura ca va fi o tema recurenta in articolele dedicate volumului tau:

De ce ai folosit fotografii? Eu sunt pasionata de fotografie si multe dintre pozele cu care ai asociat fiecare poezie imi plac, unele chiar foarte mult. Dar… Stii probabil un citat celebru al lui Edmund Wilson: „No two persons ever read the same book”. Eu simt ca imi rapesti ceva din libertate si din unicitatea experientei asociind fiecare poezie cu o imagine. Nu crezi?

Gata, am epuizat tot ce voiam sa-ti spun la forma – de fapt nici nu as mai avea de ce sa ma leg, in afara de font-ul cu care scrii… 🙂

Despre cum m-ai trecut pragul si m-ai primit in lumea ta (fara sa ma tii de mana)

M-am asezat la masa cu tine si am trecut repede peste amabilitati. Imi place asta. Ma intampini cu franchete, imi spui direct cine esti. De ce sa ne pierdem reciproc timpul altfel?

 

Bine ai venit în mine. Nu te descălța, să lăsăm amabilitățile.

Știm de ce ai venit.

Ai venit să vezi cum arată sufletul meu.

 

Si atunci am stiut ca ne vom intelege, ca doi prieteni, nu ne vor placea mereu aceleasi lucruri, nu vom avea mereu aceleasi pareri, dar pana la urma, nu asta conteaza, nu-i asa?

 

Nu o sa vorbesc despre fiecare poezie in parte. Pentru ca vreau sa ii las pe viitorii tai cititori sa te descopere singuri. Da, eu cred ca o sa ai viitori cititori. Si pentru ca mie nu-mi place sa mi se dezvaluie prea multe. Nu-mi place nici sa ma uit la trailerele filmelor pe care anticipez ca as vrea sa le vad.

 

Voi vorbi, astfel, numai despre acele poezii care mi-au spus ceva, sau care mi-au spus mai mult decat altele. Si, de fapt, numai despre o parte din acestea.

 

 

Vulvonerabilitate

 

„la chair” e substantivul cel mai sexy din limba franceză
fiindcă ei nu știu cum e ăla dor, le rămâne carnea.în timpul cel magic când pun mâna pe carnea ta (eu, care știu
și franceză, și română,
știu ce e și dorul, și carnea),
sunt câteva secunde sparte
până te conving să intri în transa buzelor.
atunci, dacă nu ești ocupată cu mine și cu faptul că, în sfârșit, am timp
să fiu atent la rotundul întărit al sânilor tăi,
atunci începe călătoria.
atunci, doar atunci, mă poți omorî.

 

Da…iata…poezia care da titlul cartii. Nu stiu de ce e a doua. Cel mai amar loc dintre toate. Parca ar fi prima dintre poeziile invinse. Recunosc, vorbesc despre ea mai mult pentru ca da titlul volumului si pentru ca titlul imi place foarte mult. Ah, si pentru ca m-a facut sa realizez ca francezii au doua cuvinte pentru carne, „la chain” (care intr-adevar suna foarte sexi) si „la viande” (pentru carnea de animale). Si ma simt nedreptatita ca noi nu avem doua cuvinte in romana.

 

Sta ea, divortata

 

ea, care nu mai are de ce să iubească
ea, care cântece nu mai trebuie să cânte
ea, care crede în albi porumbei și-n orgasme rare
ea, care mi-a spus odată: „Pleci?
N-ai terminat dulceața…”

 

Nu stiu la cine te-ai gandit tu cand ai scris aceste versuri, dar eu cand le-am citit m-am gandit la solista trupei Vaya con Dios. Nu stiu daca stii, dar, de curand, a avut un concert de „adio” in Bucuresti. Foarte frumos, foarte lacrimogen, foarte imbibat in iubire. Iar la sfarsit, intr-un scurt interviu, a spus ca ea nu mai crede in dragoste, sau cel putin nu in dragostea dintre un barbat si o femeie, care sa-i faca sa nu poata trai unul fara altul. A vorbit ca cineva care a tot incercat sa gaseasca iubirea si nu a gasit si a „divortat” cu totul de acest sentiment. Pana la urma, mai usor sa traiesti cu ideea ca nu ai gasit iubirea fiindca ea nu exista, in loc sa crezi ca ai ratat-o.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vezi, uite ce imagine aveai tu in minte si ce imagine am avut eu…

 

 

Comunism

 

să-mi fie dor de țâțele tale ca de un mag Kashtan,
să plângi când plec ca-ntr-un film coreean
să mă dorești, fără pâine, ca pe o salată de boeuf
să-mi ronțăi urechile ca pe niște biscuiți Chindia expirați
să-mi miroși subrațele ca dopurile de bere metalice cu rochie de cauciuc din zahanaua de
pe Teilor…
asta e dragostea.

 

Imi place „Comunism” pentru ca accepta ca ne-am schimbat reperele. Si pentru ca trebuie sa ne pregatim pentru ziua in care „vreau sa fim nedespartiti, ca laptele si biscuitii Oreo” va fi o declaratie normala, a cuiva care a crescut cu multe generatii mai tarziu decat Eminescu.

 

 

Fiecare sosea cu gropile ei (incep sa ma pricep la comparatiile astea …contemporane)

 

N-ai scapat. Vreau sa vorbesc putin si despre cateva poezii care mi-au spus mai putin decat altele sau nu mi-au spus nimic.

 

Ai scris 10 ani…si apreciez asta. De-ai stii cat de putin imi plac „scriitorii” care tiparesc 5 carti pe an. Si, probabil, tocmai pentru ca si procesul a fost indelung, se vede o evolutie in versurile tale, probabil, de aceea, unele mi se par puerile in comparatie cu celelalte.

 

Uite, ma voi opri asupra uneia singure. „Inchide tu, azi nu mai vin„. Pentru mine e una dintre primele tale poezii. Nu stiu, poate nu e asa, dar eu asa o vad. Si poate tu ai vrut sa subliniezi procesul si evolutia ta. Pentru mine e doar o poezie naiva, prea „scunda” ca sa se vada de celelalte. Poate pentru ca aici versurile rimeaza si sunt scurte, ca ale unei poezii pentru copii, care trebuie sa o faci cat mai mica si cat mai simpla, ca sa o poata tine minte. „Cu tine mi-e visul” e facut dupa aceeasi partitura, dar parca a fost scrisa la vreun an distanta. (sunt asa curioasa daca teoria mea are vreun sambure de adevar:) )

Eu mi-am adus aminte de o scena din ultimul episod din Californication, in care Hank Moody ii spune fiicei sale sa isi arunce primul roman la gunoi, pentru ca nu e bun si ca trebuie sa epuizezi toate lucrurile rele pana sa ajungi la cele bune atunci cand vrei sa fii scriitor. Si las fraza asta asa…fara concluzie 🙂

 

Stiu ca am zis ca ma opresc asupra unei singure poezii care nu mi-a placut, dar nu, nu pot. Trebuie sa vorbesc si despre „In engleza de balta”. De fapt, nu trebuie sa vorbesc, pentru ca nu am ce spune. Nu as fi ales sa arat asa dragoastea bolnavicioasa pe care o au romanii pentru englezisme. Desi, cumva, imi place ideea de a accentua nefirescul sau caraghiosul din ele tocmai prin a le folosi, dar, pentru mine, ceva nu s-a inchegat.

 

 

Ma opresc aici, cu o scurta concluzie:

 

Prin volumul tau de poezii mi se pare ca recunoasti ca sa facem dragoste nu e mereu romantic, cateodata ne lovim cu capul de marginea patului si bufnim intr-un ras nestapanit, sau poate in plans, de durere.

Recunosti ca uneori ne iubim prin mesaje, prin cuvinte prescurtate, prin skype. Ca asta este prezentul si ca trebuie sa nu il mai negam.

 

Imi place ideea, iar, mai departe, nu stiu daca mai avem ce sa vorbim. 1.000.000 de oameni vor avea pareri diferite despre volumul tau. Mie imi e clar ca nu esti netalentat, asa ca fa-ti curaj si pune-l pe rafturi.

 

 

Cu drag,

un cititor

 

 

P.S. Iti fac un mare compliment. Sa nu ti-o iei in cap. Pe alocuri mi-ai amintit de o carte pe care am citit-o recent, „Scrisori de dragoste catre o printesa chineza” de Visniec 🙂